J.D.

Ultima ora. Ultimele secunde ce le mai simt fara agitatia de sfarsit de an. Ma simt ca un pacient de la reanimare ce-si numara secundele pana la moarte. Nu sunt negativista,dar pur si simplu nu ma pot bucura de faptul ca imbatranesc. Nu ma pot simti bine cand imi dau seama ca nu am realizat destul in anul ce-a trecut. Jumatate de glob e deja in 2011, eu inca alerg de tot ce pot sa raman in trecut, macar inca putin. Nu-mi place deloc. Si nu vreau s-aud secundele descrescatoare urmate de false artificii. Omenire, trezeste-te! Te bucuri de propria pierire!

Imi faceam loc prin zapada si ascultam o melodie plina de amintiri in parcul central. Apreciam mai mult decat in zilele trecute trecerea timpului. Si nu doar eu am sentimentul de azi. Mai sunt 24 de ore si anul a trecut. Mai sunt ore, pana un an ce mi-a schimbat viata ajunge sa fie catalogat la trecut. 31 decembrie... ziua in care fiecare isi recapituleaza anul cu bune si rele , si mai mereu ajungem sa o inclinam spre rau. Asa suntem noi oamenii, pesimisti convinsi. Eu am facut lucruri ce nu credeam ca le voi face. Mi-am destramat vise ce traiau in mine de ani de zile , mi-am omorat sperante , si nu in ultimul rand , am destramat o relatie pe care nu credeam ca o voi lasa vreodata in trecut. Am si amintiri placute, plimbari pe malul Begai , pedalatul prin mijlocul orasului , construirea de castele de nisip in centru... Sute de zambete reale si placeri impartite la o simpla atingere de piele. Mi-e dor de tot ce-a fost, dar trebuie sa continui sa evoluez. Am simtit cum e sa fi singur...

Mi-am amintit sute de lucruri intr-o franctiune de secunda. Milioane de motive pentru care continuam sa respir. Te-am simtit absent in tremurul pielii mele si nu tremura la fel de exotic fara atingerea ta. Mi-e greu. Si n-am sa-ti recunosc vreodata, ca acum toate visele mele te au in prim plan...

Candva am fost la fel ...ca tine!

S-au realizat cativa din cei alaturi de care am crescut. Unii s-au remarcat pe domenii pe care nu aveau inclinatie atunci cand erau copii, de altii insa nu am mai auzit nimic de ceva vreme. Putini dintre ei nici macar nu mai traiesc desi inca suntem prea tineri pentru moarte. Condoleante pentru ei , noroc pentru cei ce vor sa ajunga sus si multa putere de a rezista celor ce au facut ceva. Cat despre mine?... Mari prostii am facut in copilarie, am crezut ca exista prietenie reala, am mintit pentru ea, am lovit si ranit pentru ea. Dar avea doar scopuri. Am facut rau oamenilor care nu aveau nici o vina doar pentru a multumi pe cineva. Si regret asta. Chiar daca nu schimba cu nimic situatia. As vrea sa dau timpul inapoi, sa refac greselile de atunci. Sa fiu egoista si sa tin cont doar de ce simt eu. Mi-e dor de perioadele in care ma strigau sa ies afara, desi nu stiam cat de fals e fiecare voce care ma striga. Am crezut ca mi-e prietena reala cea cu care imi pierdeam pentru prima data zile...

Am incercat de multe ori sa ignor coincidente evidente ale vietii mele. Sa imi las lucrurile ce m-au definit in urma. Sa uit de aprilie, iulie ori octombrie... Mi-e dor sa fiu copil, sa trec pe langa blocurile arhicunoscute pe dinafara...si sa ajung in locul unde nu trebuia decat sa ma uit altfel incat sa insemne cate ceva. Mi-e dor sa merg cu fruntea sus pana la subsolul cladirii si sa fiu mandra de mine ca peretii contineau diferite lucruri ce-mi purtau semnatura ori talentul. Aveam candva talent. Si se pare ca l-am lasat pe caloriferul din coltul holului... Sunt insa prea straina acum pentru acele locuri. Mi-e prea greu si sa pasesc in interiorul cladirii ce-mi sufoaca inca amintirile cele mai adanci.Nu ma mai cunoaste nimeni, nu ma mai vrea nimeni acolo. Sunt o necunoscuta printre cei care se cunosc atat de bine. Imi amintesc si acum, felul in care stateam pe patura verde de langa brad si citeam mesaje citate, insa zambeam fara sa vreau. Si continuam sa stau privind in tavan, spera...

Viscolea ridicol. Fulgii inghetati iti loveau fata lasand urme rosii dureroase. Nu era iarna pe care o voiam in amintiriile mele. Era straniu sa nu mai vad copii ce se imbraceau in parcuri si se-ntreceau in crearea celui mai mare om de zapada. Erau ocupati, cu vituralitatea. De parca le-ar fi teama de lumea reala. Nici pe strada nu mai vezi atatia oameni , acum alearga cu cat mai mult posibil mai departe de frig, si nu e nici o deosebire intre ei si cei tinuti in incubatoare. Oamenilor le e frica de realitate. Si eu privesc frigul din spatele unui geam, nedorindu-mi prea mult sa fiu pe partea cealalta. Sarbatoriile de iarna isi pierd farmecul lor aparte. Iar noi, rand pe rand, ne pierdem integritatea, amintirile si sentimentele pe care oricum nu le mai lasam sa iasa, doar le sugumam putin cate putin. Dar suntem prosti. Mari prosti. Amintirile nu mor odata cu noi, iar sentimentele se transforma-n amintiri.Noi suntem, am fost...si nu vom fi vesnic, dar depinde de noi daca alegem sa stam ...

Sper sa fie ultima data cand ochii mei se inverzesc atat de urat. Cand simt ca sufletu-mi cade pe jos si e calcat in picioare. Nu ma mai trezii niciodata cu sunetul vocii tale. Nu vreau sa il mai aud. Pentru prima data in viata mea nu vreau sa recunosc tonalitatea ei! Vreau s-alerg , talpile-mi sa fie gadilate de iarba uda, departe de trecut. Departe de tine. Nu vreau granitul patratos alaturi de mine. Nu-mi place duritatea. Vreau atingeri calde, semineuri sfaraind si trosnetul de lemne arse. Nu regret nimic, viata imi e prea scurta. Am avut nevoie de multe lovituri sub centura sa spun si mai ales sa simt ceea ce simt acum. M-am simtit incatusata. De sentimentul ce-l purtam si vinovatia ce-mi ardea bucati din mine cu fiecare amintire revenita-n prezent. Dar de azi...durerea si golul din sufletul meu m-a eliberat. Niciodata nu am vrut sa pornesc un razboi...pentru ca tu niciodata nu ai avut pe deplin un motiv pentru care sa lupti cu daruire! Alb-Negru - Amintiri ( 4.S.k. ) Ai fost do...

Era să şi uit. E ziua ţării , româniilor!!! Trezirea din somnul vostru cel de moarte!Savuaţi gustul sângelui de tiran. Fi-ţi fraţi şi visaţi împreună la ce nu veţi ajunge vreodată. Aprindeţi luminile-n oraşe, steagurile tricolore ancoraţii-le la vedere, şi umpelţi-vă sufletul de bucurie. România a mai îmbătrânit un an. Dar tot imatură este...Poate la anu' va fi mai bine?...Pe dracu! Oricum, lăsam răutaţiile deoparte acum, măcar de ziua ta mareaţă ţară, şi cu drag îţi dedic o melodie pe care o ştii de 20 de ani încoace (doar cu versuri contemporane )... Iar dupa audiţie , patrie dragă ,un somn uşor ca cel de moarte , aşa ca până acum! Şi-aşa la încheiere Cu bune şi cu rele , Asta-i ţara Românească Doarme până piere! La mulţi ani , româniilor... şi pân' la anu' poate mai pune-ţi creier de la creier, sa faceţi împreună România să gândească liber...aşa ca la ProTv...

Nu stiu eu prea multe despre comunism, insa una din putinele persoane pe care le pot numi prietene, desi nu am vazut-o vreodata... mi-a spus multe despre acest lucru. Otilia , este din Chisinau...si nu are deloc ideea unui comunism intiparit in memorie. Desi mi-a povestit multe,am inteles ca locul in care sta e totusi unul frumos, cu multa istorie controversata in urma si nu in ultimul rand un loc in care nu am fost, dar vreau sa merg cu cea mai mare placere. Ascult acum melodia pe care a postat-o ea pe facebook, cantata de sora ei, pe care o voi posta aici, cu speranta ca nu ma va acuza de lucruri rele:)) (P.S. : sper ca nu te supara faptul ca ti-am furat o poza sa o pun aici sa stie lumea despre cine vorbesc:P ) E o melodie pe care ar trebui sa o ascultati dincolo de ritmurile muzicale si sa ii intelegi pur continutul, interpretarea cuvintelor, pentru ca... Asa suntem noi... uitam si lasam mereu lucrurile deoparte pentru ca nu avem timp de ele, iar maine poate e prea tarziu pentru to...

Ma simteam ciudat. Un sentiment ce nu-l mai avusesem vreodata. Voiam sa simt sub talpa altfel de pamant...dar mi-era o teama enorma. Nu stiu de ce. Mai fusesem acolo. Stiam cum te privesc oamenii in uniformele pe care voiam sa le port si eu candva.Stiam ce ma asteapta. Dar... mereu exista un gol...ce va ramane. Si sunt tare curioasa ce-l va putea umple. Amuzant? Nicidecum. Mai ieri stateam cu o bluzita subtire si cautam o umbra, azi incerc sa acaparez ultimul strop de caldura sa-mi incalzeasca pielea. Nu lungesc prea mult postarea de azi... Abia vad fluturasii mici ce apar pe ecran la fiecare atingere a unei taste, insa noroc prin faptul ca imi cunosc laptopul si pot scrie aproximativ corect si daca ochii mei viseaza un vis deja la jumatatea lui. Nu am mai vrut Romania! Si asta a fost singura motivatie, asa ca mi-am luat frumos cateva lucruri si am fugit spre vest. Nu foarte departe, ci la vecinii unguri... Vreau sa zic, nu departe ca teritoriu...ca-n rest... Ce-i drept, cam nimic nu s...

C'est une journée étrange.Est un jour quand Je veux embrasse sa mémoire.C'est tout un autre monde que tu vois regarder . Mes yeux voient la vérité. Tu ne C 'est pas parfait. Non je ne suis pas la princesse en bleu de ton bois dormant, mais je suis toi femme. Il faut que tu saches.J'ai compris tous les mots, j'ai bien compris, merci. Tu ne m'aimez pas. Que les choses ont chang?, que les fleurs ont fan?Que le temps d'avant, c'etait le temps d'avant.Que si tout zappe et lasse, les amours aussi passent. J'irai chercher ton ?me dans les froids dans les flammes .Je te jetterai des sorts pour que tu m'aimes encore. Fallait pas commencer m'attirer me toucher, Tu me fait mal! Fallait pas tant donner moi je sais pas jouer! Vos jeux seront les notres! Tu le vois je suis bien reelle et je veux de toi pour amant.

Nu imi este foarte bine in ultimele zile. Si sunt momente cand as vrea sa se cam termine totul. Nu sunt emo, nu ma refer la sinucideri aiurea si alte prostii. Doar vreau sa existe o zi in care sa rad cu adevarat si sa nu ma mai doara nimic nici fizic nici psihic... Pana atunci insa... intamplator am auzit un pasaj dintr-o melodie care imi era draga acum ceva vreme. Asta!

Sunt într-o margine a vieţii mele în care privesc din exterior propria-mi soartă de parcă aş vedea un film de prost gust exact din primul rând. Sunt vinovată, cu insomniile mele ce-mi distantează sufletele celor de care îmi pasă, sau aparent le pasă şi lor. Însă prefer un sunet de clape într-o linişte neagră, decât să dorm într-un colţ de pat în fiecare noapte. Prefer să dorm singură oriunde decât să îmi fie la fel de frig cu cineva alături. Ştiam de mică faptul că în mine există un temperament definit altfel, mai puţin întâlnit. Însă asta nu absoarbe de vină pe nimeni ce mă considera ciudată. Sunt eu, aşa cum vreau să fiu, fie că e vorba de atunci când râd din adâncul sufletului meu şi-mi umple inima de galbenul ce-l adoram din copilarie, fie că mi-e dor de negrul adolescentin. Sunt eu , cu puţine regrete, fără sentimente, cu o realitate ascunsă aşa cum mă cunosc doar cei ce mi-au rupt coastele să-mi apuce inima şi s-o rupă-n două cu fiecare frază. Asteaptă însă un moment oportun. Ţi...

Am auzit dintr-o mica greseala o anumita melodie... Simpla... spunea doar ca ''you and me, we used to be together...everyday together''. Mi-am vazut multe fragmente ale vietii mele in mai putin de o secunda, tot ce era mai marcant in viata mea, mi-a trecut prin fata ochiilor de parca as fi fost un bolnav in stare critica, iar sufletul meu vrea sa plece, oriunde, oricum, doar sa nu-mi mai faca parte din trup. E atat de trist cand te gandesti ca fiecare se naste singur, moare singur. Si ne mintim de-a lungul vietii ca nu suntem la fel de singuri... Mi-e dor de parti din oameni, de chipuri ce le stiam candva, si nu le mai recunosc in prezent. De corpuri ce le iubeam si le urasc acum cu fiecare celula ce-mi desemneaza fiinta. As vrea sa-mi construiesc omul perfect, sa fiu o psihopata, criminala ce-si creeaza un Frankenstein propriu. As lua privirea de copil inocent al celui ce-mi forma pasii de-a lungul vietii, si presam fiecare dala de marmura a teatrului, mainile reci al ...

E amuzant atunci cand te gandesti la faptul ca era o vreme cand lumea se oprea in loc. Astazi vad ca timpul trece, si pierd tot ce las in urma. Pierd oameni pe care ii voiam in viata mea, si alaturi de care tot restul viitorului meu ar fi fost altfel. ( Sper ca acolo unde esti, sa fi bine...odihneste-te in pace! ) Nu ma pot indragosti de primul de pe hi5 care mi-a cerut un id, si nici de primul strain interesat de blogul meu pe care mai apoi il gasesc pe facebook. Sentimentele mele trebuie consolidate, si impaturite cu grija si pastrate in formol o viata intreaga. Eu am prea putine sentimente ca sa le irosesc pentru orice jeg de om. Sunt doar cativa ce au o parte din mine. Carora le doresc doar sa le fie bine. Indiferent ce vad ei in mine sau prin ...mine... Nu o lungesc. Nu am chef... Vreau doar sa zic, ca mereu oamenii importanti stau in spate... Sunt momente cand fara anumite persoane parca nu pot sa zbor...dar asta nu va insemna niciodata ca voi ceda,si nu voi invata sa merg pe jos...

Erau doar luminile ce nu se mai uneau pentru a forma o cale spre o lumina puternica finala. Iti mai amintesti insa de acel moment, acea poveste ce nu a avut niciodata un happy end? Poti sa faci ce vrei de maine! Sa te plimbi pe bulevarde, sau sa-ti doresti sa paseasca lumea pe tine sub forma de dale pe un bulevard celebru. Nu te mai insotesc. Am obosit s-alerg din ce in ce mai incet spre ceva inexistent. Pasii mei nu te mai urmeaza , iar eu nu ii mai fortez. Atata pot. Atata vreau. Nu mai pot fi fata care plangeam intr-una, si care isi pierdea cate o bucata de suflet pentru fiecare pas ce nu ti-l mai auzeam pentru ca fugea in directia opusa mie. Nu mai conteaza de ma lasi in mijlocul unui drum, chiar daca ar veni si moartea spre mine. O astept cu drag, tu doar pleaca. Nu te mai uita in urma. Tii minte cum stateam si umezeam pielea fetei mele iar tu radeai si simteai placere. Iti umpleai inima cu razbunare. Savureaz-o,e ultima, caci inamicul tau s-a sinucis! Si nu ! Nu ma mai suna cu vr...

Nu am cum sa iti scriu, nu vad... Ma chinui fara rost sa descifrez ultimele mesaje pe care le pot scrie. Ultimele! Nu mai rezist sa ma complac in situatii idioate, si sentimente nerecunoscute. Am facut greseli, poate mai multe decat ai tu luni de viata, dar pot fi altceva. Am vointa asta. Sti asta. Cand imi pun in cap ceva, obtin...sti asta! Ma cunosti mai bine decat oricine! Da-i drumul, alearga singur prin propria ta ploaie! Eu voi fi bine, aici in natalitatea ta, m-am obisnuit sa fiu asa...lasata singura intr-un oras nesigur. Din nou. De aceeasi persoana pe care o lasesem candva sa fie totul pentru mine. De ce faci asta? De ce dai vina pe mine ca apoi tu sa treci mai usor peste multe. Cum ma poti acuza mai apoi ca ma schimb, ca sunt rece? E 13:47... unde sunt? La 3 km distanta de unde ar fi trebuit sa fiu. Si nu, nu am cum sa am incredere ca va fi altfel de data asta. Nu mai pot sa ma mint ca nu e nimic demonic in noi doi. Stiu doar ca nu mai pot...nici sa scriu...nici sa uit....nic...

Fara nici o referire directa asupra unor categorii sociale , sau umane, m-am cam lamurit azi ( daca pana acum inca aveam dubii ) ca cei care pretind a lucra in slujba lui Dumnezeu, sunt defapt mai pacatosi decat oamenii simpli. Am fost azi in Catedrala din oras. Oameni batrani, ce abia mai stau in picioare ingenuchiau in fata unor tineri ce pretind ca au terminat teologia, evident fara rost. Am vazut azi cat de fanatici sunt oamenii cand vine vorba de religie. Nu ii atac, nu ii judec, dar daca vrei sa te rogi unei divinitati, oricare ar fi ea, o poti face frumusel si acasa, la serviciu, sau in oricare alt loc. Divinitatea e pretutindeni nu? Deci nu te aude doar din cladirea mare , impunatoare si ornata cu auriu ca si casa unor rromi mai instariti. Nu am inteles niciodata de ce exista meseria asta , in sensul unui salariu , carte de munca si evident multe alte privilegii. Slujesti o divinitate nu? Deci o faci pentru ca o adori, crezi in ea si sti ca te ajuta, nu iti faci din asta o mese...

Traiesc visul unui roman simplu. Si ma numesc asa pentru prima data in viata mea. Nu sunt mandra deloc. Am parasit ardealul. Iar sentimentul ciudat de 'acasa' inca ramane in interiorul meu. Am incercat sa mai postez de multe ori ceva , ma tot straduiesc sa nu vad ultima postare atunci cand intru pe blog. Nu am prea mari idei, si nici starea necesara unei postari de o mai mare amploare. Ma simt de parca as fi pierdut totul. Si trebuie sa o iau de la inceput. Incepand chiar cu invatatul unui mers, pe niste drumuri mult mai urate acum. Nu mai am parte de vis, nici speranta. Ambele vise ale mele de pe vremea scolii generale s-au pierdut in aceeasi vacanta. Si asta doare ingrozitor. E prima data cand recunosc ca sunt doborata de propriile mele alegeri si sentimente. Merit insa totul. E vina mea... E doar vina mea... Pentru tot ce se intampla de azi inainte!

Dupa cum spuneam candva in alte postari. E un timp pentru toate. Acum e timpul sa plec. Fara regrete ca alta data, fara sa ma uit in urma. Fara sa mai vreau sa fac ceva in afara faptului ca trebuie sa imi rezolv greselile in legatura cu mine si cu momentele in care am lasat ca altceva sa stea mai presus decat mine. Am gresit enorm facand asta. Si pentru asta lucrurile nu vor mai sta la fel. Sau mai bine zis "nu o sa mai fie la fel, pur si simplu". Poate ca au fost oameni ce au sustinut ca nu sunt egoista. Voi fi. Promit! Nu voi mai recunoaste nici o slabiciune sentimentala si nu ma voi mai lasa calcata in picioare. Voi tine insa minte totul ca o poveste ce si-a mutat destinatia, si au murit cativa actori. Se mai intampla nu? Si fiecare rau te intareste. Si stiu sigur ca undeva in spatele lacrimilor ce le am acum in ochi se ascunde o fiinta ce nu are mila. Va veni si vremea in care voi spune fara nici un pic de regret "now it's your turn to cry". Credeam ca undev...

Fiecare om are propria sa gandire. Insa gandurile tale determina realitatea. Esti ceea ce gandesti. Credeai ca sti totul? Nu... Stiai ca nu stii. Daca insa ai cam 2 ore libere din viata si suficienta rabdare si concentrare sa pricepi, uita'te... Merita! [ Vincere aut mori! ] Secretul Legea Atractiei Partea 1-a (din 2 parti) Si partea a doua... Secretul Legea Atractiei Partea 2-a (din 2 parti) " ...Incepi student, continui farmazon, devii savant sau ministru și termini călcat în picioare de mulțime sub formă de Bulevard... "

Nu stiu ce gen de om esti tu, insa la mine viata in general se rezuma la 'totul sau nimic'. Asadar nu stiu cum am ajuns la o cale de mijloc a momentului. M-am cam plictisit de Petrosani , unde candva ma simteam acasa. Dar de acolo din vest, nu stiu nimic de ce se intampla aici si nu ma dezamageste asadar nimic. Nu-mi pasa de alte parti, de alte orase, aici sunt oamenii alaturi de care am crescut,aici sunt cei ce ma pot face sa ma simt cel mai bine, sau ma pot dezamagi intr-o secunda, fara cale de intoarcere. Din pacate , s-a cam ajuns la stadiul in care toti isi spun problemele, fiecare are ceva de zis, ceva de intrebat ,de propria sa persoana desigur, dar auzi din ce in ce mai rar fraza : 'tu esti bine?', 'tu ai patit ceva?'. Stiu ca totul a cam trecut. Cam toata perioada in care unica mea grija era sa cobor din scara blocului si sa ma joc in nisipul din parcul de alaturi. Am mai facut asta, nu neg. Pe bulevardul orasului vestic. Era distractiv, dar nu mai era ...

Fara prea multe cuvinte sau tente emo, postez doar asta... Ma cunosti , nu? Atunci stii de ce e asta pe blogul meu... " singurul care vine si il mai alina...este cel pe care-l batea fara vina!"....

Crezi si tu ca inca exista bunatatea in oameni? Sau sinceritatea absoluta atunci cand e langa tine? Adevarul il vrei? Nu, nu exista. Te mint cu nerusinare uitandu-se fix in ochii tai, fara sa clipeasca. Si ce doare cel mai tare, e faptul ca iti sunt atat de prieteni in fata ta. Si te-ar pupa si-n c*r. M-am convins de multe ori de acest lucru, insa mereu dadeam vina pe o greseala. Dar am o intrebare.. Cat dracu sa tot gresesti? Esti facut din greseli? Hai sa aducem o scurta poveste pentru cunoscatori si cei ce se simt cu musca pe caciula (sa nu uitam unde trag mustele , da? ) A fost o zi..cand o gradinita a insemnat un inceput de relatie ce era tot ce voiam.Pana au inceput din ce in ce mai multi oameni sa isi doreasca sa mearga la gradinita.Aceeasi... Si au inceput discutii, certuri intre copii pe jucariile ce existau acolo. Fiecare voia sa acapareze totul si il calca in picioare pe prietenul de langa, pretinzand mai apoi ca sunt aceeasi oameni ce se dedica unul pentru celalalt. Timpul...

Obisnuiam sa cred ca traiesc intr-o lume prezenta. Pana mi-am dat seama ca defapt respiram ultimele guri de aer dintr-o cutie ce se strangea si se facea mai mica cu fiecare an in care eu inaintam in varsta. Am invatat de-a lungul timpului ca toata falsitatea asta are un rost, si ca eu am devenit la fel de falsa pentru ei odata cu zilele ce le-am petrecut in societate. Asta e o adaptare pentru ceea ce ne ferim sa recunoastem ca suntem cu adevarat. Totul s-a petrecut destul de brusc, imi dau seama de asta cand ma gandesc la faptul ca ieri adormeam fericita gandindu-ma doar " ce-mi trebuie mai mult decat ceea ce am", pana azi... cand defapt totul s-a transformat in " Stii ce? Nu'mi pasa..." Culmea? Chiar nu imi pasa... Nici daca toti oamenii pe care ii cunosc dispar, pentru ca oricum au un scop. Nici daca nimeni de maine nu ma mai iubeste, pentru ca nu multi m-ar fi iubit daca as fi avut in plus inca 30 de kg si ochelari grosi si pistrui. Nu imi pasa nici macar dac...

Nu sunt o straina... Sunt cea ce te facea sa zambesti in multe dimineti... si iti strica unele seri doar sa zambesti din nou maine!

Alcoolul din aerul lui mi-a dat la un moment dat curajul sa spun ce nu spusesem vreodata in intunericul gardului de beton... A fost insa prea neinsemnat totul si a ales altceva. Nu am talent la scris acum, nici nu vreau sa am sau sa mai ofer vreunui om din trecutul meu impresia ca imi mai pasa de ceva. Voi lasa impresia de om stabil, de neinduplecat si fara sentimente. Oricum mi-au adus numai necazuri de fiecare data. Am avut slabiciuni, iar una de azi s-a incheiat. Nu voi mai spune ce simt si nu voi mai demonstra nimic. Pentru ca nimic nu conteaza atunci cand timpul e pierdut. Iar ceea ce simt eu va ramane doar pentru mine, fara regrete, fara durere si amagiri idioate... Bye...

Imi dadusem demult seama ca iubeam un leu ce manca femei...Le devora bucata cu bucata, dupa ce le selecta cu privirea si le urmarea ca pe o prada. Se juca simplistic cu hrana ce nu avea sa-l sature vreodata. Si nimic nu era de ajuns pentru lacomia ce ii inasprea pielea si i se ascuteau simturile dupa fiecare miros de femela. Nu mi-a ajuns insa niciodata gandul ca am obtinut destul. Voiam totul. Chiar daca asta insemna sa ma las aprent hrana in fata altor lei. Aveam de gand sa invat fiecare gest de felina ce avea sa inebunesca supremul. Nu voiam prade usoare desi eram un simplu crustaceu. Nu ma multumeam cu trecutul. Voiam un prezent si un viitor la aceasi treapta de piatra pe care statea regina. Nici un centimetru mai jos. Nici unul mai sus. Invatasem de-a lungul timpului cat stateam dupa copertine ca trebuie sa ai un dar si o incredere extrema in sine atunci cand vrei tot publicul la picioarele tale. Ma saturasem de umbra si intuneric, iar indiferent cat ma calma tacerea voiam un zgom...

Azi s-a terminat nebunia din Petrosani. S-au dus si zilele orasului, si tot alaiul de rromi si necunoscuti ai locurilor de pe aici. A fost ...spectaculos... daca asa se defineste adunatura de butoie de bere golite de pseudo smecheri, si sutele de mici ce sfaraiau pe gratarul incins, desi erau prajiti din prima zi a spectacolului. Insa toata lumea trebuie sa faca bani nu? A fost mai degraba un balci de mana a doua, si niste mataitoare despuiate pe o scena amplasata rapid, care evident mimau totul (ca doar au experienta sa mimeze multe alte lucruri) si aveau speranta ca cd-ul lor sa nu cumva sa fie zgariat. Jalnic pot spune, mai ales ca se numesc 'artisti'. Oricine miauna in microfon si are atata iubire de sine incat sa aibe incredere ca nu se face de ras in fata unor oameni , e deja un star. Cel putin o mare vedeta ce vine si iti da singura autografe, nu trebuie sa le ceri. Ca doar in sinea lor stiu ca sunt de apreciat. De cine? Asta incerc inca sa aflu... Defapt nu trebuie sa s...

Pentru prima data cand uram numarul 17... Si niciodata nu as fi crezut ca va fi posibil. Era numarul ce il iubeam , la fel cu ma iubesc pe mine, si inca cateva lucruri putine din viata mea. Fusese mereu un ideal al vietii mele inca din copilarie. Avusesem 17 desene in prima mea galerie expusa. Mereu voiam totul, intre par si impar... 8..si 9.. Suma lor... Acelasi 17.... Amintiri ce nu vor fi lasate vreodata in urma , au fost la aceeasi data... Aveam 17 ani... cand am avut curajul sa ma accept asa cum sunt. Sa ma iubesc pe mine insami. A urmat un aprilie , 17... Cand incepusem sa invat ce inseamna sa iubesc...incet incet... Continuarea a venit cu acelasi numar, in iunie...cand avusesem curajul sa imi daruiesc iubirea si celui pe care il iubeam. Acelasi numar, septembrie, alt an... imi schimbasem visul si viziunea asupra unor lucruri... Insa de data asta uram continutul acestui numar, frumos inscriprionat pe un metal prea galben pentru placerea mea. Cuvinte fara sens, pline de ura?, sau ...

Credeam ca va fi altfel... Speram ca odata cu timpul totul sa fie lasat in urma ca un sentiment indiferent si tot ceea ce a reprezentat sa fie o parte a trecutului de care vreau sa imi amintesc cu drag. Ma inselasem amarnic. Mi-am dat seama de asta din momentul in care stiam ca sunt mai putin de 100 de metrii si ezitam sa continui sa fac pasii ce ma apropiau de ceva ce lasasem in urma candva. Nu aveam insa sa ma las invinsa. Aveam omul ce ma sustinuse mereu in orice prostie la doar doi pasi distanta. Asa ca am continuat sa omor partea sensibila din mine. Si m-am trezit cuprinsa in bratele ce le cunosteam atat de bine din stransorile de mai demult. Nu as fi vrut sa ii dau drumul, cel putin nu pentru moment. Stiam ca apartinea intr-un fel sau altul, cel putin moral altcuiva... Dar nu mai conta cand simteam ca lumea e a mea in momentul ala. Revenisem rapid la integritatea si duritatea normala. Ma indepartasem de tot. Dar nu ma detasasem complet. Priveam pe ascuns orice miscare sau interes...

Nu voiam sa scriu azi. Defapt nu aveam nici o inspiratie... Insa fara sa vreau am rascolit ceva pe internet sa pierd vremea inainte sa fie lumina afara (ma tem de intuneric de la o vreme:) ). Am gasit din link in link, ceva ce m-a facut sa raman fara cuvinte... pur si simplu... Stiu ca multi in lumea asta nu au suflet, si trec cu vederea toate detaliile ce fac viata mai frumoasa, insa sunt acolo oameni ce ar da totul pentru inca o perioada de viata. Oameni ce apreciaza fiecare moment, si mai ales oamenii din jurul lor. Iar acesti oameni ar da orice sa traiasca , pe cand altii si-o irosesc fara rost... Va las doar sa vedeti despre ce e vorba...

Iubeam ploaia... Insa azi o detestam mai mult decat orice. Ma ranea fiecare strop ce ma facea sa ma simt mai aproape de moarte...mai rece... Imi atragea atentia fiecare masina ce trecea, si cautam fara sa realizez cerul negru pe placute albe. Si nu imi acceptam slabiciunea. Nu aveam de gand sa imi recunosc ca era a doua oara cand o pateam. La aproape aceeasi intensitate. Nu imi venea sa cred tot ceea ce se intampla in jurul meu. Cat de departe de mine auzeam fiecare sunet. AVeam doar sfasietura nedescrisa in cuvinte de dupa ce realizezi ca ai pierdut o parte din tine. Faceam pasii rapizi spre el, si nu stiu daca pentru faptul ca voiam sa il vad sau sa mai petrec cateva clipe. Nu as fi vrut sa il indepartez niciodata de mine daca nu voiam sa ii vad culoarea ochilor ce refuzau sa ma priveasca. Nu mai aveam aer ci doar un nod in gat si ochii imbibati in lacrimile ce le urasc atat de mult. Trebuia insa sa plec. Stiam ca eu trebuie sa fac asta. Ma durea fiecare centimetru ce-l pierdeam din ...

In zadar as incerca sa explic ceea ce simt acum. As putea descrie insa stare prin lipsa... Pur si simplu un gol. Si atat. Un vid ce nu are definitie ci doar sentiment. Am o dezamagire completa pentru mine insami pentru slabiciunile pe care mi le las pentru animite persoane. Si as vrea sa le opresc, asa cum as vrea sa nu imi mai ud pielea fetei fara sens. Sunt priceputa la zambete false, multi stiu asta. Am creat imaginea de om fara sentimente, atunci de ce eu nu pot sa ma mint? Ma simt inutila si neinsemnata. Iar unicul lucru pe care vreau sa il fac e sa omor partea din mine ce ma raneste de fiecare data cand o las la suprafata. Vreau sa fiu demonul pe care il descriu, fara sentimente, fara priviri din mila , fara sa ajut pe nimeni niciodata. Vreau sa fiu singura in lumea mea perfecta, asa cum le las impresia multora, fara sa-mi impart simtiri care se vor termina indiferent de ceea ce incerc sa fac sa opresc asta. As opri timpul... dar nu acum..e prea tarziu. L-as fi oprit acum o zi......

Poti intelege sentimentul care te face sa deschizi mai bine ochii dimineata pentru ca realizezi ca nimic nu mai e asa cum le-ai lasat seara precedenta? Nu pentru ca nu mai sunt din punct de vedere fizic acolo, ci doar pentru ca in timp ce dormeai cumva ti-ai schimbat viziunea asupra lor, conceptia asupra importantei lor in viata ta. Totul se transforma in jurul tau, si tu si eu suntem constienti de asta. Si nu ma refer doar la tine, ci incerc sa induc aceasta idee in mintea oricarui om cei citeste lucrurile astea si incearca sa le descifreze... Niciodata nu am tacut atat demult! Si nu stiu daca e bine sau rau. Nu stiu daca ma ascund, sau daca e bine ceea ce fac. Nu imi place! Stiu asta si eu si tu in sinea ta. Oricat as zambi , oricat as incerca sa spun ca totul e in regula lumea e alta cand aud doar scartaitul de roata la capul meu si nu sunt cinci...e doar unul... Ce ma priveste insa la fel de pierdut pe cat il privesc eu. Simte ca nu il mai iubeste nimeni, pentru ca si eu uneori uit...