RehciepS

Credeam ca va fi altfel... Speram ca odata cu timpul totul sa fie lasat in urma ca un sentiment indiferent si tot ceea ce a reprezentat sa fie o parte a trecutului de care vreau sa imi amintesc cu drag. Ma inselasem amarnic. Mi-am dat seama de asta din momentul in care stiam ca sunt mai putin de 100 de metrii si ezitam sa continui sa fac pasii ce ma apropiau de ceva ce lasasem in urma candva. Nu aveam insa sa ma las invinsa. Aveam omul ce ma sustinuse mereu in orice prostie la doar doi pasi distanta. Asa ca am continuat sa omor partea sensibila din mine. Si m-am trezit cuprinsa in bratele ce le cunosteam atat de bine din stransorile de mai demult. Nu as fi vrut sa ii dau drumul, cel putin nu pentru moment. Stiam ca apartinea intr-un fel sau altul, cel putin moral altcuiva... Dar nu mai conta cand simteam ca lumea e a mea in momentul ala.

Revenisem rapid la integritatea si duritatea normala. Ma indepartasem de tot. Dar nu ma detasasem complet. Priveam pe ascuns orice miscare sau interes. Imi lipsise asta. Nimeni nu ma privea cu o asemenea dorinta. Nimeni nu vazuse in mine in primul rand un om, inaintea unui oarecare fizic. Nu auzisem vreodata vreo acuzatie din buzele ce nu le atinsesem de-o vreme. Erau ale mele insa, in fiecare amintire, in fiecare moment din acel trecut. Insa noi totusi traiam in prezent.

Priveam in interiorul ochiilor lui , si ma intrebam ce anume simte, ce gandeste. Nu mai putea intui asta. Nu ii mai auzisem vocea si nici reactiile nu mi le mai aminteam. De parca totul fusese candva , de prea mult timp incat sa imi mai amintesc. Nu voiam insa sa mai inviu nici o durere ce ii provocase candva un sentiment ce nu-l cunoscuse pana atunci. Si ca de obicei, totul s-a terminat cu o portiera trantita... incet de data aceasta... Doar cu o revenire de fiecare data pe meleagurile orasului minier...

Iar drumurile vor continua sa fie la fel, cu alte simtiri , alte prezenturi... Insa odata , vor fi dungi negre la o linie de start... si un stegulet de pace...alb-albastrui...