Un singur...leu...

Imi dadusem demult seama ca iubeam un leu ce manca femei...Le devora bucata cu bucata, dupa ce le selecta cu privirea si le urmarea ca pe o prada. Se juca simplistic cu hrana ce nu avea sa-l sature vreodata. Si nimic nu era de ajuns pentru lacomia ce ii inasprea pielea si i se ascuteau simturile dupa fiecare miros de femela. Nu mi-a ajuns insa niciodata gandul ca am obtinut destul. Voiam totul. Chiar daca asta insemna sa ma las aprent hrana in fata altor lei. Aveam de gand sa invat fiecare gest de felina ce avea sa inebunesca supremul. Nu voiam prade usoare desi eram un simplu crustaceu. Nu ma multumeam cu trecutul. Voiam un prezent si un viitor la aceasi treapta de piatra pe care statea regina. Nici un centimetru mai jos. Nici unul mai sus.

Invatasem de-a lungul timpului cat stateam dupa copertine ca trebuie sa ai un dar si o incredere extrema in sine atunci cand vrei tot publicul la picioarele tale. Ma saturasem de umbra si intuneric, iar indiferent cat ma calma tacerea voiam un zgomot infernal in viata mea. Unul pe care sa-l ador. Voiam gemete de placere si zgarieturi pe piele. Voiam sa las urme ce nu vor putea fi uitate sau sterse prea usor. Imi placea sa ma hranesc eu insami cu suflete ce nu stiau ce vor. Ma intarea fiecare amintire a lor si fiecare privire pierduta a celor ce fusesera candva alaturi de mine in intuneric. Voiam lumina. Sa pot straluci demn in lumina unor reflectoare imense. Sa contez pentru cine conteaza pentru mine. Nu pentru orice...om..sa spunem.

Simteam mai tot timpul ca vreau acei colti si maxilarul puternic sa se infiga in gatul meu si sa-mi opreasca rasuflarea. Indiferent cat de dureros ar fi, cat de sadic parea ori pana unde ar fi fost limita. Voiam ca viata mea sa fie pentru prima data in ghiarele singurului om pe care il lasam sa ma domine. Era un leu feroce! Stiam asta. Desi vazusem lacrimi ce-i inundau ochii. Insa invatasem ca si cei puternici plang. Dar doar pentru motive plauzibile , putine si foarte dureroase. Timpul trecea insa, si probabil in defavoarea mea, pentru ca vara trecea. Amintirile deveneau totul. IAr fiecare zi de azi devenea un ieri mult prea repede. Nu mai puteam trai aici. Nu voiam sa mai fac asta. Uram aceleasi ecouri, si sunetul de sticle sparte, aceeasi placa obsesiva si scenarii de prost gust in filmul care nu seamana deloc a familie. Lasam totul aici. Si nu pot spune ca fara regret. Pentru ca degetul meu nu e sufocat de acelasi inel albastru. Si in vest nu voi avea cearceafuri colorate pe care sa le strang in pumni ca amintire. Nici om caruia sa-i pot spune o vorba. Pentru ca nimeni nu mai e demn de incredere. Pentru ca voiam totul, trebuia sa dau totul. Si am facut-o...iar acum ramane aici... Fara sa ma mai ascund in compartimente ciudate.

Insa am inteles ca nu se hranea cu acea carne frageda sa isi mentina viata. Nu cauta sa acapareze prad doar pentru a nu flamanzi... Ci doar de teama faptului ca nu voia ca totul sa fie doar istorie... Si nu mai puteam sa il privesc in ochi, desi as fi vrut sa pastrez fiecare moment al ploii, care insa spala fiecare urma de cenusa ramasa... Era simplu. Nu sunt amintiri. Nu pot schimba trecutul. Eu urma sa plec,trecand de granita ce ma facea sa pasesc in doua lumi de-odata... iar el avea o singura sansa de scapare incat sa nu flamanzeasca nestiind nimic despre mine... Sa uite!