Treceți la conținutul principal

Inca o data!

In zadar as incerca sa explic ceea ce simt acum. As putea descrie insa stare prin lipsa... Pur si simplu un gol. Si atat. Un vid ce nu are definitie ci doar sentiment. Am o dezamagire completa pentru mine insami pentru slabiciunile pe care mi le las pentru animite persoane. Si as vrea sa le opresc, asa cum as vrea sa nu imi mai ud pielea fetei fara sens. Sunt priceputa la zambete false, multi stiu asta. Am creat imaginea de om fara sentimente, atunci de ce eu nu pot sa ma mint? Ma simt inutila si neinsemnata. Iar unicul lucru pe care vreau sa il fac e sa omor partea din mine ce ma raneste de fiecare data cand o las la suprafata. Vreau sa fiu demonul pe care il descriu, fara sentimente, fara priviri din mila , fara sa ajut pe nimeni niciodata. Vreau sa fiu singura in lumea mea perfecta, asa cum le las impresia multora, fara sa-mi impart simtiri care se vor termina indiferent de ceea ce incerc sa fac sa opresc asta. As opri timpul... dar nu acum..e prea tarziu. L-as fi oprit acum o zi... cand inca imparteam ceea ce aveam de oferit. Am mai simtit asta, stiam ce urmeaza. Si nu m-am oprit. Iar asta e motivul pentru care ma detest.

Nici nu stiu motivul... defapt nu voiam sa am dreptate. Nu acum. Nu de data asta! Am schimbat pareri cu oameni ce mi-au facut parte din viata ani de zile. Dar nu pot discuta despre ceea ce simt... Stergatoarele mele au probleme... Asa ca spun doar atat...

E ultima data cand mai impart pasiuni cu un leu...

Comentarii

  1. pff deci m`ai blocat ..nush daca ti`am mai citit vro postare\poezie in care sa pui atata pasiune .. nota 10 , Iar la partea cu impartitu nu stiu ce sa zic.. ar trebui sa fi tu , cu ce simti tu si cum esti fara sa te ascunzi sub vro masca sau ceva.. oricum tot rau inspre bine nu? Sper sa fie bine si happy intr`un final , macar asha daca altfel nu putem :|

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Prea departe

Am primit un mesaj din trecut... De un deceniu trecut. Unde greșeala cu trecutul purtau o conversație... Am înțeles azi ca disperarea indianului e pe departe de a se termina și e o chestiune de timp pana ma va amenință din nou spunându-i prezentului de complicație. Însă nu am de gând sa cedez de aceasta data, fie ce o fi. Nu vreau sa fiu tratata la fel ca și de parizianul trecutului meu. Orice aemintare ar exista, nu ma va îndupleca de aceasta data cât sa mai fac greșeli.. Îmi pare rău de tot ceea ce a fost și ca m-am lăsat dusa de val. Mi-aș dori doar ca prezentul sa ma dorească, măcar uneori cu ardoare, sa ma sărute pe gat și sa ma strângă în brate cu dorința carnala.. Vreau sa fiu dorita, dar nu obsedat. De as avea doar o dorința în lumea pe care o trăiesc ar fi ca printr-o minune, prezentul sa ma vrea la fel de mult ca alții care nu ma vor avea vreodată. Ar fi viata mea perfecta, însă acum, în căutarea perfecțiunii fac greșeli care ma vor putea costa liniștea... E așadar sexul mai ...

Arhitectura unui exil interior

Mă numesc Jolanda...  și trăiesc la granița dintre o precizie chirurgicală și o tăcere asurzitoare. ​De profesie sunt inginer de facilități critice – un titlu care sună ironic într-o lume în care singura facilitate cu adevărat critică, gândirea, se află în pragul colapsului. În fiecare zi, gestionez infrastructuri complexe și sisteme care nu au voie să dea greș, în timp ce totul în jurul meu pare să se prăbușească sub greutatea unei mediocrități triumfătoare. ​M-am săturat. M-am săturat de o lume care a devenit mai limitată și mai previzibilă decât ecranul unui telefon. Trăim într-o eră î n care tehnologia evoluează exponențial, în timp ce spiritul uman involuează spre grotesc. Este o epocă a deformităților, unde masele se amuză de urâțenia intelectuală și fizică, ridicând prostia la rang de spectacol, în timp ce profunzimea este privită cu suspiciune sau, mai rău, cu indiferență. ​În acest peisaj arid, a fi inteligent a devenit un blestem, o formă de nebunie solitară. Comunicar...

Oamenii‑Anotimpuri

Există un tip de liniște care se așază peste orașe exact când semafoarele încep să clipească mai des ca niște metronome obosite: o liniște care nu are nevoie de noapte ca să se facă simțită. E liniștea care se insinuează între două notificări, între două „am înțeles” și un „revin eu”, între un salut și ușa care se închide. În această liniște se coace, fără spectacol, singurătatea modernă: nu a celui izolat, ci a celui care trăiește în apropierea tuturor și în atingerea nimănui. Ne trezim din ce în ce mai des cu un fel de oboseală lucidă: corpul își face datoria, mintea bifurcă liste, dar undeva, într-un loc greu de numit, ceva încetinește. Nu e o tristețe stridentă, ci o uzură fină. Nu ține de vârstă, deși îi împrumută limbajul. Așa apare îmbătrânirea înainte de vreme: nu în riduri, ci în rezoluții emoționale coborâte, în viteze de reîncălzire tot mai mici, în ezitarea de a spune „îmi pasă” fără plasă de siguranță. Mă gândesc lucid la aceste lucruri intre monitoare... Există un spațiu...