J.D.

Există o formă de oboseală care nu vine din muncă, ci din claritate. Nu e genul acela de epuizare care trece după un somn bun sau după un weekend în care nu faci nimic. E mai profundă, mai tăcută. Apare în momentul în care începi să vezi lucrurile exact așa cum sunt și nu mai găsești energia să le cosmetizezi. La început, luciditatea pare un avantaj. Ai impresia că ai înțeles ceva ce alții nu văd. Că ești cu un pas înainte, că nu te mai poți lăsa păcălit ușor. Devii atent la detalii, la nuanțe, la ceea ce nu se spune. Apoi se întâmplă ceva. Nu mai e nimic de descoperit. Doar de confirmat. Și confirmarea asta devine obositoare. Pentru că realitatea nu se schimbă odată ce ai înțeles-o. Nu devine mai bună, mai coerentă sau mai suportabilă. Devine doar mai clară. Iar claritatea nu liniștește. Ea elimină scuzele. Nu mai poți spune că „poate va fi altfel”. Nu mai poți spera fără să știi exact ce ignori. Nu mai poți simți lucrurile fără acel strat subțire de analiză care le răcește. Și atunci...

Stau pe marginea patului în care el a dormit. Nu vreau sa deranjez nici plapuma pe care a așezat-o atunci când a plecat și nici sa fac cute pe cearceaful cu dungi. Închid ochii și încerc să îl simt cum ma cuprinde în brațe, ma strânge tare spre el și ma săruta nebunește pe gât. Îmi lipsește, însă cum să îi spun asta? De ce să îl distrug dându-i speranțele unei relații care nu va avea un viitor cert. Dar of... Cat aș vrea să îmbătrânim împreună! Prima mea iubire nu mai e un om... E o senzație pe care o recunosc din ce în ce mai rar. O găsesc uneori în primele mele texte — acolo unde nu știam încă să descompun lucrurile, unde nu analizasem fiecare gest până la epuizare. Scriam direct, fără filtru, ca și cum tot ce simțeam avea automat sens doar pentru că exista. Nu îmi e dor neapărat de el. Îmi e dor de mine din perioada aia. De felul în care credeam că iubirea vine cu un fel de promisiune implicită — că dacă apare, înseamnă că trebuie să rămână. De siguranța aia absurdă, nejustific...

Există un moment pe care nu ți-l amintești exact, dar știi sigur că a existat — momentul în care ai încetat să mai crezi că vei schimba lumea. Nu a fost o decizie. Nu a fost o înfrângere clară. A fost mai degrabă o adaptare lentă, aproape imperceptibilă. O recalibrare continuă între ce credeai că e posibil și ce vezi zilnic că se întâmplă, până când diferența dintre ele nu mai doare — doar există. Acum 20 de ani, lucrurile erau simple într-un fel pe care nu îl poți reconstrui. Nu pentru că viața ar fi fost mai ușoară, ci pentru că tu erai altfel. Exista un tip de certitudine care nu avea nevoie de dovezi. Știai, fără să știi de ce, că vei face ceva important. Că vei schimba lucruri. Că nu vei ajunge „ca ceilalți”. . Nu știu dacă era curaj sau inconștiență. Probabil o formă pură de libertate. Îmi dau seama acum că nu mi-e dor de acea perioadă în sine. Mi-e dor de felul în care simțeam lucrurile atunci. De intensitatea cu care credeam în ele. De ușurința cu care proiectam sens acolo u...

Există un tip de liniște care se așază peste orașe exact când semafoarele încep să clipească mai des ca niște metronome obosite: o liniște care nu are nevoie de noapte ca să se facă simțită. E liniștea care se insinuează între două notificări, între două „am înțeles” și un „revin eu”, între un salut și ușa care se închide. În această liniște se coace, fără spectacol, singurătatea modernă: nu a celui izolat, ci a celui care trăiește în apropierea tuturor și în atingerea nimănui. Ne trezim din ce în ce mai des cu un fel de oboseală lucidă: corpul își face datoria, mintea bifurcă liste, dar undeva, într-un loc greu de numit, ceva încetinește. Nu e o tristețe stridentă, ci o uzură fină. Nu ține de vârstă, deși îi împrumută limbajul. Așa apare îmbătrânirea înainte de vreme: nu în riduri, ci în rezoluții emoționale coborâte, în viteze de reîncălzire tot mai mici, în ezitarea de a spune „îmi pasă” fără plasă de siguranță. Mă gândesc lucid la aceste lucruri intre monitoare... Există un spațiu...

Nu ne-am născut să stingem incendii de facturi și să numărăm zilele ca pe niște monede fără valoare. Ne-am născut să fim iarba care nu întreabă pe cine sprijină, ci doar crește, într-o încăpățânare verde pe care nimeni nu i-o poate lua. Când pășești desculț, pământul nu îți judecă pașii, te primește ca pe un dor vechi, uitat într-un sertar al sufletului. Sub tălpi, viața are o voce, un murmur ascuns, ca și cum planeta întreagă ți-ar respira numele. Ar trebui să stăm mai des jos, în pulberea liniștită a zilei, lăsând cerul să cadă peste noi ca o pătură subțire de lumină. Să ne odihnim coastele pe pământul care ne-a crescut, și să lăsăm gândurile grele să se topească în norii care nu cer nimic în schimb. Ții minte? Când vedeam un avion, îi dăruiam o dorință — ușoară ca un fir de păpădie, încredințată cerului ca unui frate mai mare. Eram copii, și pentru noi fiecare urmă albă era o șansă, un drum spre ceva ce nu avea nevoie de explicații. Acum cerul e plin de avioane, atât de plin că p...

Mă numesc Jolanda...  și trăiesc la granița dintre o precizie chirurgicală și o tăcere asurzitoare. ​De profesie sunt inginer de facilități critice – un titlu care sună ironic într-o lume în care singura facilitate cu adevărat critică, gândirea, se află în pragul colapsului. În fiecare zi, gestionez infrastructuri complexe și sisteme care nu au voie să dea greș, în timp ce totul în jurul meu pare să se prăbușească sub greutatea unei mediocrități triumfătoare. ​M-am săturat. M-am săturat de o lume care a devenit mai limitată și mai previzibilă decât ecranul unui telefon. Trăim într-o eră î n care tehnologia evoluează exponențial, în timp ce spiritul uman involuează spre grotesc. Este o epocă a deformităților, unde masele se amuză de urâțenia intelectuală și fizică, ridicând prostia la rang de spectacol, în timp ce profunzimea este privită cu suspiciune sau, mai rău, cu indiferență. ​În acest peisaj arid, a fi inteligent a devenit un blestem, o formă de nebunie solitară. Comunicar...