J.D.

Am vina mea si stiu.. Aceea de-a fi femeie Am obosit sa iert oameni pe voiam sa-i calc in picioare cu cruzime M-am plictisit sa lupt fara sens Si cu toate astea sa fiu perfecta-n ochii lor insa tot fara continut in ochii lui. Am termninat cu amintiri si regrete , cu-ncercari fara cusur Nu vreau sa fug de tot ce m-a ranit vreodata Raneste-mi tot ce mai exista , ca e prea putin ramas Stiam ca va veni o vreme care-mi va umple paharul tau ciobit Si-mi voi taia venele sa-mi curgi din ele pana la sfarsit Azi a fost prima zi in care-am mers in maini Si-am calcat cerul in picioare... Inspir nisip acum... Integritate si suspans Caci aerul ce-l aveam in piept avea tendinta stranie sa-si schimbe culoarea La fel ca tine cum te-ai schimbat in otrava si-n mostrii Nu esti tu de vina, drumul meu a fost mereu neclar Ori eu aveam nevoie de lentile , caci n-am vazut viata alaturi de-a ta Si-am incercat totusi sa-nvat sa devin un mostru cu silueta feminina Care sa te-atraga si-atunci...

Ploua incet, marunt... patrunzator in fiecare crapatura de orice fel. Picurii reci de apa se prelingeau cu o viteza ametitoare pe crengile pomului imbatranit care apuca probabil ultima sa primavara... Se agata puternic si acaparator o pupa dizgratioasa. Desi inactiv, orice larva ar sta in interior ar simti racoarea apei care-i uda stratul exterior. Nu se lumina de ziua , iar noaptea parea mult prea lunga pentru o omida agatata-n un pom ce vrea sa moara mai devreme. In interiorul pupei e destula apa incat sa se inece chiar si un semimort. Dar trebuia sa traiasca indiferent cum. Avea un motiv sa o faca, simtea asta inainte sa simta cum sa vada lumea reala cu alti ochi. Dupa lungi asteptari soarele incalzea aerul umed insa racoarea ploii continue nu se ameliora atat de usor. Astazi insa era ziua in care trebuia sa i-a prima inghititura de aer. Azi vedea lumea asa cum e ea. Era plina de teama, insa cobora preventiv de lent pe scoarta corojita. A ajuns intr-un final, simtind cum corpul ...