Treceți la conținutul principal

Un balci pentru nimic


Azi s-a terminat nebunia din Petrosani. S-au dus si zilele orasului, si tot alaiul de rromi si necunoscuti ai locurilor de pe aici. A fost ...spectaculos... daca asa se defineste adunatura de butoie de bere golite de pseudo smecheri, si sutele de mici ce sfaraiau pe gratarul incins, desi erau prajiti din prima zi a spectacolului. Insa toata lumea trebuie sa faca bani nu? A fost mai degraba un balci de mana a doua, si niste mataitoare despuiate pe o scena amplasata rapid, care evident mimau totul (ca doar au experienta sa mimeze multe alte lucruri) si aveau speranta ca cd-ul lor sa nu cumva sa fie zgariat. Jalnic pot spune, mai ales ca se numesc 'artisti'. Oricine miauna in microfon si are atata iubire de sine incat sa aibe incredere ca nu se face de ras in fata unor oameni , e deja un star. Cel putin o mare vedeta ce vine si iti da singura autografe, nu trebuie sa le ceri. Ca doar in sinea lor stiu ca sunt de apreciat. De cine? Asta incerc inca sa aflu... Defapt nu trebuie sa stau prea mult daca stau sa imi amintesc faptul ca foarte multi au iesit pentru imbulzeala, unii aveau treaba ( vorba unui prieten ' grija la buzunare, imi fac meseria' :) )iar altii au venit pur si simplu sa isi etaleze talentul innascut...

Am ramas insa cu unele faze in memorie... De exemplu, talentatii de pe scena au facut vechea schema in care se presupunea ca 'frumoasele' trebuie sa urle cat de tare puteau. Eram in mijloc cu ai mei prieteni, si vedeam cam tot. Un tipat foarte puternic de figuranta ce si-a rupt o unghie se auzea undeva in lateral si se tot apropia de urechea mea. NE-am intors cativa, si am vazut minunatia ce urla. Era satena, par lung... ochi rotunzi, caprui... ca de broasca... Si un zambet alb, minunat cu cateva cariute ce se rezolva la dentist... Sa omit partea in care era plina de fond de ten cu cateva nuante mai inchise si un decolteu ce sufocau sanii si asa rataciti in sutienul cu 3 numere mai mic? Oricum, cred ca majoritatea isi dau seama cine se afirma defapt. Si cati oameni ar fi fost daca ar fi fost un concert sustinut de Guta, sau de ... Elton John de exemplu.

Una din lucrurile ce m-au marcat negativ insa... A fost dezamagitor sa vad cum zeci de baietei de cartier cu maxim 7 clase , cat se poate de burtosi , mai iubiti de soare si cu cat de putin par in cap era posibil, se ingramadeau sa dea cu pumnu-n fata spectatorilor ce ramaneau uluiti de forta de care dadea dovada 'sefu'... Ca in salbaticie. Mascului predominant trebuie sa aibe forta, supusi si ..evident mandria faptului ca el e mai tare ca altul... La cativa pasi... Niste maghiari, stateau si priveau pierduti cum lumea trecea pe langa ei... si nimeni nu cumpara , nici macar nu se uita la marfa expusa... Erau doar simple obiecte de artizanat si design, prelucrate manual, unde e nevoie de imaginatie, talent si placere pentru detalii. Era o creatie in baza unei adevarate arte, doar din lucruri ce pentru altii sunt banale. Si clientii? Undeva mai incolo, sa isi masoare forta pumnului, sau pur si simplu...prea saraci sa cumpere arta...

Comentarii

  1. ciudat..dar foarte jurnalistic textul

    RăspundețiȘtergere
  2. Ce rea esti:) Ce ai cu oamenii ce isi masoara forta. Sunt tari, sunt jmekeri, sunt puta cartierului. Mai tre sa fie si de astia nu?

    RăspundețiȘtergere
  3. Hei, eu am fost acolo si tu nici un cuvant nu ai zis,nu mai bagat in seama. se poate asa ceva?:(

    RăspundețiȘtergere
  4. :D :D nu ai sa ma crezi ...da in Moldova e exact la fel,numai manele nu-s :D ..si da,e foarte bine aranjat textul...

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Prea departe

Am primit un mesaj din trecut... De un deceniu trecut. Unde greșeala cu trecutul purtau o conversație... Am înțeles azi ca disperarea indianului e pe departe de a se termina și e o chestiune de timp pana ma va amenință din nou spunându-i prezentului de complicație. Însă nu am de gând sa cedez de aceasta data, fie ce o fi. Nu vreau sa fiu tratata la fel ca și de parizianul trecutului meu. Orice aemintare ar exista, nu ma va îndupleca de aceasta data cât sa mai fac greșeli.. Îmi pare rău de tot ceea ce a fost și ca m-am lăsat dusa de val. Mi-aș dori doar ca prezentul sa ma dorească, măcar uneori cu ardoare, sa ma sărute pe gat și sa ma strângă în brate cu dorința carnala.. Vreau sa fiu dorita, dar nu obsedat. De as avea doar o dorința în lumea pe care o trăiesc ar fi ca printr-o minune, prezentul sa ma vrea la fel de mult ca alții care nu ma vor avea vreodată. Ar fi viata mea perfecta, însă acum, în căutarea perfecțiunii fac greșeli care ma vor putea costa liniștea... E așadar sexul mai ...

Arhitectura unui exil interior

Mă numesc Jolanda...  și trăiesc la granița dintre o precizie chirurgicală și o tăcere asurzitoare. ​De profesie sunt inginer de facilități critice – un titlu care sună ironic într-o lume în care singura facilitate cu adevărat critică, gândirea, se află în pragul colapsului. În fiecare zi, gestionez infrastructuri complexe și sisteme care nu au voie să dea greș, în timp ce totul în jurul meu pare să se prăbușească sub greutatea unei mediocrități triumfătoare. ​M-am săturat. M-am săturat de o lume care a devenit mai limitată și mai previzibilă decât ecranul unui telefon. Trăim într-o eră î n care tehnologia evoluează exponențial, în timp ce spiritul uman involuează spre grotesc. Este o epocă a deformităților, unde masele se amuză de urâțenia intelectuală și fizică, ridicând prostia la rang de spectacol, în timp ce profunzimea este privită cu suspiciune sau, mai rău, cu indiferență. ​În acest peisaj arid, a fi inteligent a devenit un blestem, o formă de nebunie solitară. Comunicar...

Oamenii‑Anotimpuri

Există un tip de liniște care se așază peste orașe exact când semafoarele încep să clipească mai des ca niște metronome obosite: o liniște care nu are nevoie de noapte ca să se facă simțită. E liniștea care se insinuează între două notificări, între două „am înțeles” și un „revin eu”, între un salut și ușa care se închide. În această liniște se coace, fără spectacol, singurătatea modernă: nu a celui izolat, ci a celui care trăiește în apropierea tuturor și în atingerea nimănui. Ne trezim din ce în ce mai des cu un fel de oboseală lucidă: corpul își face datoria, mintea bifurcă liste, dar undeva, într-un loc greu de numit, ceva încetinește. Nu e o tristețe stridentă, ci o uzură fină. Nu ține de vârstă, deși îi împrumută limbajul. Așa apare îmbătrânirea înainte de vreme: nu în riduri, ci în rezoluții emoționale coborâte, în viteze de reîncălzire tot mai mici, în ezitarea de a spune „îmi pasă” fără plasă de siguranță. Mă gândesc lucid la aceste lucruri intre monitoare... Există un spațiu...