J.D.

Au trecut aproape douăzeci de ani și m-am întors, pentru prima dată, fără grabă, la ce a fost între noi. Intr-un schimb de noapte privind rasaritul de pe geamul din stanga , asteptand sa plec , sa dorm, sa revin la monoton. DAr pentru cateva clipe m-am intors... Nu ca să repar, nu ca să cer explicații și nici ca să schimb ceva. Doar ca să înțeleg fără să mai doară. Atunci credeam că trebuie să explic tot, să simt tot, să duc totul până la capăt. Credeam că intensitatea ține loc de adevăr și că dacă rămân suficient, lucrurile se vor așeza. Azi știu că nu a fost despre lipsă de iubire, ci despre diferență. Nu ai fost „prea mult”. Nu am fost "dramatică”. Nu ai fost „victimă”. Am fost doi oameni care vorbeau limbi emoționale diferite, în momente diferite de maturizare. Eu încercam să rămân deschisă. Tu învățai să te închizi... Niciuna dintre aceste poziții nu era greșită. Doar incompatibile. Tu aveai nevoie de control, de limite clare, de ziduri care să te țină în siguranță. ...

Există o formă de oboseală care nu vine din muncă, ci din claritate. Nu e genul acela de epuizare care trece după un somn bun sau după un weekend în care nu faci nimic. E mai profundă, mai tăcută. Apare în momentul în care începi să vezi lucrurile exact așa cum sunt și nu mai găsești energia să le cosmetizezi. La început, luciditatea pare un avantaj. Ai impresia că ai înțeles ceva ce alții nu văd. Că ești cu un pas înainte, că nu te mai poți lăsa păcălit ușor. Devii atent la detalii, la nuanțe, la ceea ce nu se spune. Apoi se întâmplă ceva. Nu mai e nimic de descoperit. Doar de confirmat. Și confirmarea asta devine obositoare. Pentru că realitatea nu se schimbă odată ce ai înțeles-o. Nu devine mai bună, mai coerentă sau mai suportabilă. Devine doar mai clară. Iar claritatea nu liniștește. Ea elimină scuzele. Nu mai poți spune că „poate va fi altfel”. Nu mai poți spera fără să știi exact ce ignori. Nu mai poți simți lucrurile fără acel strat subțire de analiză care le răcește. Și atunci...

Stau pe marginea patului în care el a dormit. Nu vreau sa deranjez nici plapuma pe care a așezat-o atunci când a plecat și nici sa fac cute pe cearceaful cu dungi. Închid ochii și încerc să îl simt cum ma cuprinde în brațe, ma strânge tare spre el și ma săruta nebunește pe gât. Îmi lipsește, însă cum să îi spun asta? De ce să îl distrug dându-i speranțele unei relații care nu va avea un viitor cert. Dar of... Cat aș vrea să îmbătrânim împreună! Prima mea iubire nu mai e un om... E o senzație pe care o recunosc din ce în ce mai rar. O găsesc uneori în primele mele texte — acolo unde nu știam încă să descompun lucrurile, unde nu analizasem fiecare gest până la epuizare. Scriam direct, fără filtru, ca și cum tot ce simțeam avea automat sens doar pentru că exista. Nu îmi e dor neapărat de el. Îmi e dor de mine din perioada aia. De felul în care credeam că iubirea vine cu un fel de promisiune implicită — că dacă apare, înseamnă că trebuie să rămână. De siguranța aia absurdă, nejustific...

Există un moment pe care nu ți-l amintești exact, dar știi sigur că a existat — momentul în care ai încetat să mai crezi că vei schimba lumea. Nu a fost o decizie. Nu a fost o înfrângere clară. A fost mai degrabă o adaptare lentă, aproape imperceptibilă. O recalibrare continuă între ce credeai că e posibil și ce vezi zilnic că se întâmplă, până când diferența dintre ele nu mai doare — doar există. Acum 20 de ani, lucrurile erau simple într-un fel pe care nu îl poți reconstrui. Nu pentru că viața ar fi fost mai ușoară, ci pentru că tu erai altfel. Exista un tip de certitudine care nu avea nevoie de dovezi. Știai, fără să știi de ce, că vei face ceva important. Că vei schimba lucruri. Că nu vei ajunge „ca ceilalți”. . Nu știu dacă era curaj sau inconștiență. Probabil o formă pură de libertate. Îmi dau seama acum că nu mi-e dor de acea perioadă în sine. Mi-e dor de felul în care simțeam lucrurile atunci. De intensitatea cu care credeam în ele. De ușurința cu care proiectam sens acolo u...