Licoare mea neagra se imputineaza in pahar. Pe cat de toxica pe atat de dulce. Pe cat de mult ma distruge pe atat de mult vreau sa-i simt gustul , sa-mi alunece-ntre buze , sa-mi ude corpul pe interior pana la destinatie. E aceeasi senzatie pe care o simt cand ma gandesc la el. Negru , rau , rece , inuman... Si totusi ceva ce a fost o parte din mine timp de o decada. Completarea mea cu fiecare rautate de-a lui , razbunarile care-mi curgeau prin vene si sclipirea din ochi pe care doar eu o inteleg pana si acum. Nu-i mai vad ochii , nu-i mai simt mirosul , nu-l mai pot atinge , doar auzi in zile cand zidul lui se prabuseste. Stiu ca ii e dor , stiu ca mi-ar recunoaste vocea din miliarde de oameni , si mirosul din sutele de arome , atingerea chiar si de ar fi orb... Dar viata mea a plecat din acea intersectia cu bolidul albastru in timp ce el a alergat cu cea alba departe de mine in directia opusa. Mi-e greu , mi-e dor , mi-e frica. De tot ce-a fost , de ce va urma , de sentimentele ca...
...o fiinta simpla...simplu de neinteles...