J.D.

Nu stiu ce gen de om esti tu, insa la mine viata in general se rezuma la 'totul sau nimic'. Asadar nu stiu cum am ajuns la o cale de mijloc a momentului. M-am cam plictisit de Petrosani , unde candva ma simteam acasa. Dar de acolo din vest, nu stiu nimic de ce se intampla aici si nu ma dezamageste asadar nimic. Nu-mi pasa de alte parti, de alte orase, aici sunt oamenii alaturi de care am crescut,aici sunt cei ce ma pot face sa ma simt cel mai bine, sau ma pot dezamagi intr-o secunda, fara cale de intoarcere. Din pacate , s-a cam ajuns la stadiul in care toti isi spun problemele, fiecare are ceva de zis, ceva de intrebat ,de propria sa persoana desigur, dar auzi din ce in ce mai rar fraza : 'tu esti bine?', 'tu ai patit ceva?'. Stiu ca totul a cam trecut. Cam toata perioada in care unica mea grija era sa cobor din scara blocului si sa ma joc in nisipul din parcul de alaturi. Am mai facut asta, nu neg. Pe bulevardul orasului vestic. Era distractiv, dar nu mai era ...

Fara prea multe cuvinte sau tente emo, postez doar asta... Ma cunosti , nu? Atunci stii de ce e asta pe blogul meu... " singurul care vine si il mai alina...este cel pe care-l batea fara vina!"....

Crezi si tu ca inca exista bunatatea in oameni? Sau sinceritatea absoluta atunci cand e langa tine? Adevarul il vrei? Nu, nu exista. Te mint cu nerusinare uitandu-se fix in ochii tai, fara sa clipeasca. Si ce doare cel mai tare, e faptul ca iti sunt atat de prieteni in fata ta. Si te-ar pupa si-n c*r. M-am convins de multe ori de acest lucru, insa mereu dadeam vina pe o greseala. Dar am o intrebare.. Cat dracu sa tot gresesti? Esti facut din greseli? Hai sa aducem o scurta poveste pentru cunoscatori si cei ce se simt cu musca pe caciula (sa nu uitam unde trag mustele , da? ) A fost o zi..cand o gradinita a insemnat un inceput de relatie ce era tot ce voiam.Pana au inceput din ce in ce mai multi oameni sa isi doreasca sa mearga la gradinita.Aceeasi... Si au inceput discutii, certuri intre copii pe jucariile ce existau acolo. Fiecare voia sa acapareze totul si il calca in picioare pe prietenul de langa, pretinzand mai apoi ca sunt aceeasi oameni ce se dedica unul pentru celalalt. Timpul...

Obisnuiam sa cred ca traiesc intr-o lume prezenta. Pana mi-am dat seama ca defapt respiram ultimele guri de aer dintr-o cutie ce se strangea si se facea mai mica cu fiecare an in care eu inaintam in varsta. Am invatat de-a lungul timpului ca toata falsitatea asta are un rost, si ca eu am devenit la fel de falsa pentru ei odata cu zilele ce le-am petrecut in societate. Asta e o adaptare pentru ceea ce ne ferim sa recunoastem ca suntem cu adevarat. Totul s-a petrecut destul de brusc, imi dau seama de asta cand ma gandesc la faptul ca ieri adormeam fericita gandindu-ma doar " ce-mi trebuie mai mult decat ceea ce am", pana azi... cand defapt totul s-a transformat in " Stii ce? Nu'mi pasa..." Culmea? Chiar nu imi pasa... Nici daca toti oamenii pe care ii cunosc dispar, pentru ca oricum au un scop. Nici daca nimeni de maine nu ma mai iubeste, pentru ca nu multi m-ar fi iubit daca as fi avut in plus inca 30 de kg si ochelari grosi si pistrui. Nu imi pasa nici macar dac...

Nu sunt o straina... Sunt cea ce te facea sa zambesti in multe dimineti... si iti strica unele seri doar sa zambesti din nou maine!

Alcoolul din aerul lui mi-a dat la un moment dat curajul sa spun ce nu spusesem vreodata in intunericul gardului de beton... A fost insa prea neinsemnat totul si a ales altceva. Nu am talent la scris acum, nici nu vreau sa am sau sa mai ofer vreunui om din trecutul meu impresia ca imi mai pasa de ceva. Voi lasa impresia de om stabil, de neinduplecat si fara sentimente. Oricum mi-au adus numai necazuri de fiecare data. Am avut slabiciuni, iar una de azi s-a incheiat. Nu voi mai spune ce simt si nu voi mai demonstra nimic. Pentru ca nimic nu conteaza atunci cand timpul e pierdut. Iar ceea ce simt eu va ramane doar pentru mine, fara regrete, fara durere si amagiri idioate... Bye...

Imi dadusem demult seama ca iubeam un leu ce manca femei...Le devora bucata cu bucata, dupa ce le selecta cu privirea si le urmarea ca pe o prada. Se juca simplistic cu hrana ce nu avea sa-l sature vreodata. Si nimic nu era de ajuns pentru lacomia ce ii inasprea pielea si i se ascuteau simturile dupa fiecare miros de femela. Nu mi-a ajuns insa niciodata gandul ca am obtinut destul. Voiam totul. Chiar daca asta insemna sa ma las aprent hrana in fata altor lei. Aveam de gand sa invat fiecare gest de felina ce avea sa inebunesca supremul. Nu voiam prade usoare desi eram un simplu crustaceu. Nu ma multumeam cu trecutul. Voiam un prezent si un viitor la aceasi treapta de piatra pe care statea regina. Nici un centimetru mai jos. Nici unul mai sus. Invatasem de-a lungul timpului cat stateam dupa copertine ca trebuie sa ai un dar si o incredere extrema in sine atunci cand vrei tot publicul la picioarele tale. Ma saturasem de umbra si intuneric, iar indiferent cat ma calma tacerea voiam un zgom...

Azi s-a terminat nebunia din Petrosani. S-au dus si zilele orasului, si tot alaiul de rromi si necunoscuti ai locurilor de pe aici. A fost ...spectaculos... daca asa se defineste adunatura de butoie de bere golite de pseudo smecheri, si sutele de mici ce sfaraiau pe gratarul incins, desi erau prajiti din prima zi a spectacolului. Insa toata lumea trebuie sa faca bani nu? A fost mai degraba un balci de mana a doua, si niste mataitoare despuiate pe o scena amplasata rapid, care evident mimau totul (ca doar au experienta sa mimeze multe alte lucruri) si aveau speranta ca cd-ul lor sa nu cumva sa fie zgariat. Jalnic pot spune, mai ales ca se numesc 'artisti'. Oricine miauna in microfon si are atata iubire de sine incat sa aibe incredere ca nu se face de ras in fata unor oameni , e deja un star. Cel putin o mare vedeta ce vine si iti da singura autografe, nu trebuie sa le ceri. Ca doar in sinea lor stiu ca sunt de apreciat. De cine? Asta incerc inca sa aflu... Defapt nu trebuie sa s...

Pentru prima data cand uram numarul 17... Si niciodata nu as fi crezut ca va fi posibil. Era numarul ce il iubeam , la fel cu ma iubesc pe mine, si inca cateva lucruri putine din viata mea. Fusese mereu un ideal al vietii mele inca din copilarie. Avusesem 17 desene in prima mea galerie expusa. Mereu voiam totul, intre par si impar... 8..si 9.. Suma lor... Acelasi 17.... Amintiri ce nu vor fi lasate vreodata in urma , au fost la aceeasi data... Aveam 17 ani... cand am avut curajul sa ma accept asa cum sunt. Sa ma iubesc pe mine insami. A urmat un aprilie , 17... Cand incepusem sa invat ce inseamna sa iubesc...incet incet... Continuarea a venit cu acelasi numar, in iunie...cand avusesem curajul sa imi daruiesc iubirea si celui pe care il iubeam. Acelasi numar, septembrie, alt an... imi schimbasem visul si viziunea asupra unor lucruri... Insa de data asta uram continutul acestui numar, frumos inscriprionat pe un metal prea galben pentru placerea mea. Cuvinte fara sens, pline de ura?, sau ...

Credeam ca va fi altfel... Speram ca odata cu timpul totul sa fie lasat in urma ca un sentiment indiferent si tot ceea ce a reprezentat sa fie o parte a trecutului de care vreau sa imi amintesc cu drag. Ma inselasem amarnic. Mi-am dat seama de asta din momentul in care stiam ca sunt mai putin de 100 de metrii si ezitam sa continui sa fac pasii ce ma apropiau de ceva ce lasasem in urma candva. Nu aveam insa sa ma las invinsa. Aveam omul ce ma sustinuse mereu in orice prostie la doar doi pasi distanta. Asa ca am continuat sa omor partea sensibila din mine. Si m-am trezit cuprinsa in bratele ce le cunosteam atat de bine din stransorile de mai demult. Nu as fi vrut sa ii dau drumul, cel putin nu pentru moment. Stiam ca apartinea intr-un fel sau altul, cel putin moral altcuiva... Dar nu mai conta cand simteam ca lumea e a mea in momentul ala. Revenisem rapid la integritatea si duritatea normala. Ma indepartasem de tot. Dar nu ma detasasem complet. Priveam pe ascuns orice miscare sau interes...

Nu voiam sa scriu azi. Defapt nu aveam nici o inspiratie... Insa fara sa vreau am rascolit ceva pe internet sa pierd vremea inainte sa fie lumina afara (ma tem de intuneric de la o vreme:) ). Am gasit din link in link, ceva ce m-a facut sa raman fara cuvinte... pur si simplu... Stiu ca multi in lumea asta nu au suflet, si trec cu vederea toate detaliile ce fac viata mai frumoasa, insa sunt acolo oameni ce ar da totul pentru inca o perioada de viata. Oameni ce apreciaza fiecare moment, si mai ales oamenii din jurul lor. Iar acesti oameni ar da orice sa traiasca , pe cand altii si-o irosesc fara rost... Va las doar sa vedeti despre ce e vorba...