Imi pierd amintirile intr-un amalgam de regrete si intrebari care nu vor avea raspuns probabil niciodata. Imi apar ridurile de expresie , culoarea ochiilor mi se deschide , parul mi-e inca la fel. Inca , sau poate nu imi dau seama de firele fara culoare pentru ca mereu am fost orice culoare am vrut. Am momente in care ma uit in stanga mea , si doarme... Si ma uit la el si nu vreau sa adorm. Ii cunosc mirosul , ii stiu respiratia atunci cand ma strange in brate, ii simt mainile pe corpul meu atunci cand ma trezesc. Ii cunosc fiecare miscare , gest si gand. E asa simplu sa fiu eu atunci cand e el langa mine. Mi-a demonstrat ca viata are o directie aparte. Si mi-e ciuda! Mi-e ciuda ca nu i-am acordat atentie pe treptele clubului de la subsolul teatrului dupa un scandal cu trecutul. Mi-e ciuda ca nu i-am raspuns la telefon de nenumarate ori si nu am putut avea un altfel de destin, in alt oras , cu aceleasi maini , aceeasi ochi caprui ce m-au bantuit de cand mi-am semnat primul buletin. I...
...o fiinta simpla...simplu de neinteles...