Treceți la conținutul principal

Noi...

Am observat un lucru... In fata multor oameni, dragostea e doar o alta zi torida,intr-un oras parasit demult, prin care eu ca un strain as pasi cu talpile goale in cautarea altor urme, demult apuse insa. Iar fiecare pas ar lasa arsuri, aproape ca m-ar durea fiecare centimetru parcurs. Insa de te-as gasi nu ne-ar pasa de nimic si cand Soarele ar cobori ar vedea cu dezamagire cat suntem de reci, incalziti doar de haine nefolositoare , fara sa mai simtim nici o atingere.

Ne-am indepartat unul de celalalt, ne privim de la prea mare distanta. Sunt prea multe banci goale pe malul celalalt si nici o urma de vreun pas oricat de ars si dureros ar fi. Ne-am ales cai usoare, asfaltate , parcurse de cauciucuri inutile. Fara sa simtim esenta. Copacii ce stau acoperind iarba ce acum nu mai e calcata de picioarele noastre goale nu schiteaza nici un gest. Ne cunosc prea bine povestea.

Astazi si copii sunt orbi, nu se bucura de nici o jucarie, nici o imbratisare. Desi la cateva banci distanta e foarte mare posibilitatea ca un batran singur sa-si plateasca din toata pensia o zi de amintiri. O zi de importanta. Una in care sa fie important si vizibil.

Noi insa, alergam cu pasi repezi spre margine, abia mai stam, abia simtim respiratia si ignoram intr-una orice zambet.Adoram minciuni si prietenii false. Iubim prostia, si apele plate ( unii stiu de ce spun asta , putin acrisoare ...)

Dincolo de dealuri e mult mai frumos. E vitalitate, si nu exista suspine. Acolo vin ploile mai des, cu picuri mari si deloc reci. Se rotesc cu bucurie pe orice corp pe care lasa o atingere, evaporandu-se-n placere. Copii le aud ropotul, insa il interpreteaza diferit. Oricine aude, insa nimeni nu decodifica mesajul. E prea normal, monoton si inutil pentru ei. Sunt insa copii ce parca au crescut mai mari decat noi, jucandu-se in ploaie asa cum faceam si noi pe vremea cand invatam sa traim. Odata cu timpul, am inteles cum sa respiri si sa rezisti in lumea in care cei slabi nu vor rezista. Si am uitat totul. Ei se joaca, si par a se iubi. Noua insa ne-au ramas doar pasii ce ne ard, si orbirea...

Comentarii

  1. M-a facut sa vad prin ochii tai atat de schimbatori. Nu stiu ce sa mai cred. Nu esti demonica , dar nici un om pe care sa il lasi aproape de tine. Esti ca un caine extrem de prietenos ce te ajuta la greu insa daca il lovesti se intoarce impotriva ta. Cum poti fi asa?

    RăspundețiȘtergere
  2. Cu grija , indemanare si pasiune :D ..Stai calm ..nu e asha ..e mult mai rau sau mult mai bine

    RăspundețiȘtergere
  3. mult mai rau sau mult mai bine? Adica?

    Umbra, uneori trebuie doar sa intelegi ca daca vrei sa traiesti trebuie sa iti asculti instinctele. Iar eu am un instinct in plus de supravietuire pentru lumea in care ma aflu. Atata tot, dar promit, daca nu ma calci pe 'coada' nu am treaba cu tine nicidoata!

    RăspundețiȘtergere
  4. ma bucur ca ti-ai restabilit blogul..
    mereu meditativa..poate prea realista,dar adevarata..si ador in serile singuratice de vara sa-ti citesc articolele...e o poveste adevarata fiacare din ele :) merci pt asta :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Multumesc Otilia. Probabil esti singura careia ii lipsea blogul in zilele cat am avut tendinta de a'l desfinta. Si eu ma regasesc in multe din articolele tale si ma bucur ca undeva acolo cineva intelege senzatia pe care o am atunci cand le scriu. >:D<

    RăspundețiȘtergere
  6. nici o alta postare? Ai plecat in vacanta? :))

    RăspundețiȘtergere
  7. da.... sunt in plina vacanta de toate cele zilnice, inclusiv blog... Daca tot esti umbra...mea sau a cui vrei... ar fi trebuit sa stii:P

    RăspundețiȘtergere
  8. Niciodata nu am inteles cum rezisti! Niciodata nu am inteles de ce continui si de ce nu iti place sa renunti daca vezi ca nu mai exista o alta scapare.

    RăspundețiȘtergere
  9. Tu ne ti pe jar acuma..oare scrie oare nu :D nimic nimic? sau toate is bune si frumoase si de noi cititori tai inpatimiti ai uitat??

    RăspundețiȘtergere
  10. Nu, nu am uita... doar cred ca din cauze inexplicabile nu am inspiratie...sau doar s-a dus tot intelectul meu odata cu caldura care dispare in fiecare seara din Petrosani...Sper ca voi reveni curand insa.. :d

    XoXo :))

    RăspundețiȘtergere
  11. Da pe bune, ce naiba faci? Ti-o plecat mintea la plimbare? Scrie fetito!!! Ca nu am ce citi

    RăspundețiȘtergere
  12. De acord cu umbra ...Hai ce`i cu vacanta asta pe tine? Ne miscam si noi mai cu talent cu niste postari mai noi???

    RăspundețiȘtergere
  13. :)) nu am inspiratie..e greu de crezut?

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Prea departe

Am primit un mesaj din trecut... De un deceniu trecut. Unde greșeala cu trecutul purtau o conversație... Am înțeles azi ca disperarea indianului e pe departe de a se termina și e o chestiune de timp pana ma va amenință din nou spunându-i prezentului de complicație. Însă nu am de gând sa cedez de aceasta data, fie ce o fi. Nu vreau sa fiu tratata la fel ca și de parizianul trecutului meu. Orice aemintare ar exista, nu ma va îndupleca de aceasta data cât sa mai fac greșeli.. Îmi pare rău de tot ceea ce a fost și ca m-am lăsat dusa de val. Mi-aș dori doar ca prezentul sa ma dorească, măcar uneori cu ardoare, sa ma sărute pe gat și sa ma strângă în brate cu dorința carnala.. Vreau sa fiu dorita, dar nu obsedat. De as avea doar o dorința în lumea pe care o trăiesc ar fi ca printr-o minune, prezentul sa ma vrea la fel de mult ca alții care nu ma vor avea vreodată. Ar fi viata mea perfecta, însă acum, în căutarea perfecțiunii fac greșeli care ma vor putea costa liniștea... E așadar sexul mai ...

Arhitectura unui exil interior

Mă numesc Jolanda...  și trăiesc la granița dintre o precizie chirurgicală și o tăcere asurzitoare. ​De profesie sunt inginer de facilități critice – un titlu care sună ironic într-o lume în care singura facilitate cu adevărat critică, gândirea, se află în pragul colapsului. În fiecare zi, gestionez infrastructuri complexe și sisteme care nu au voie să dea greș, în timp ce totul în jurul meu pare să se prăbușească sub greutatea unei mediocrități triumfătoare. ​M-am săturat. M-am săturat de o lume care a devenit mai limitată și mai previzibilă decât ecranul unui telefon. Trăim într-o eră î n care tehnologia evoluează exponențial, în timp ce spiritul uman involuează spre grotesc. Este o epocă a deformităților, unde masele se amuză de urâțenia intelectuală și fizică, ridicând prostia la rang de spectacol, în timp ce profunzimea este privită cu suspiciune sau, mai rău, cu indiferență. ​În acest peisaj arid, a fi inteligent a devenit un blestem, o formă de nebunie solitară. Comunicar...

Oamenii‑Anotimpuri

Există un tip de liniște care se așază peste orașe exact când semafoarele încep să clipească mai des ca niște metronome obosite: o liniște care nu are nevoie de noapte ca să se facă simțită. E liniștea care se insinuează între două notificări, între două „am înțeles” și un „revin eu”, între un salut și ușa care se închide. În această liniște se coace, fără spectacol, singurătatea modernă: nu a celui izolat, ci a celui care trăiește în apropierea tuturor și în atingerea nimănui. Ne trezim din ce în ce mai des cu un fel de oboseală lucidă: corpul își face datoria, mintea bifurcă liste, dar undeva, într-un loc greu de numit, ceva încetinește. Nu e o tristețe stridentă, ci o uzură fină. Nu ține de vârstă, deși îi împrumută limbajul. Așa apare îmbătrânirea înainte de vreme: nu în riduri, ci în rezoluții emoționale coborâte, în viteze de reîncălzire tot mai mici, în ezitarea de a spune „îmi pasă” fără plasă de siguranță. Mă gândesc lucid la aceste lucruri intre monitoare... Există un spațiu...