Treceți la conținutul principal

Acum ploua mai mult ca niciodata!


Mi-am auzit ca nu sunt 'zdravana' si nu cred ca avea vreo conotatie sexuala , ci doar se facea o mica reclama a mansardei mele. Cu ferestre mari...deasupra, si palme lipite ca in Titanic de geamul aburit. Nu, nu ma refer la nimic pervers. Desi la asta va ganditi. Scoteam doar in evidenta, umiditatea ridicata din aer, datorita anumitor motive. Iar cel care imi place cel mai mult... Evident , ploaia. Nu sunt emo, serios, nu ma apuc sa-mi cant la vene, si nici nu fac reclama la Gilette, insa e linistitoare, pasionala , si multe alte personificari pe care nu le scriu ca iar va ganditi la alte lucruri , umane ce-i drept, dar prea adolescentine. Si nu pricep de ce, desi uneori probabil ca asta e si prima mea varianta de interpretare. Am si eu douazeci de ani...se intelege... Nu?



Ascultam azi ploaia...si-atat. Nimic altceva. Doar sunetul loviturilor de apa ce se loveau de sticla, si respiram greu, sa savurez fiecare moment. Era si mai inainte.S-a oprit insa... din pacate, momentele de liniste se sfarsesc atat de repede. Eh, un tunet pe masura acum. L-am auzit si eu...si ceilalti. Doar nu l-au bagat de seama.

As vrea doar sa stau undeva intr-un loc inalt. Sa vad luminile seara, sa ploua infernal si sa simt caldura emanata de alt corp decat al meu. Si subliniez, NU, nu are conotatii sexuale. E doar alinare psihologica atunci cand ai tot ce vrei , liniste, siguranta , iubire si ... racoare...

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Prea departe

Am primit un mesaj din trecut... De un deceniu trecut. Unde greșeala cu trecutul purtau o conversație... Am înțeles azi ca disperarea indianului e pe departe de a se termina și e o chestiune de timp pana ma va amenință din nou spunându-i prezentului de complicație. Însă nu am de gând sa cedez de aceasta data, fie ce o fi. Nu vreau sa fiu tratata la fel ca și de parizianul trecutului meu. Orice aemintare ar exista, nu ma va îndupleca de aceasta data cât sa mai fac greșeli.. Îmi pare rău de tot ceea ce a fost și ca m-am lăsat dusa de val. Mi-aș dori doar ca prezentul sa ma dorească, măcar uneori cu ardoare, sa ma sărute pe gat și sa ma strângă în brate cu dorința carnala.. Vreau sa fiu dorita, dar nu obsedat. De as avea doar o dorința în lumea pe care o trăiesc ar fi ca printr-o minune, prezentul sa ma vrea la fel de mult ca alții care nu ma vor avea vreodată. Ar fi viata mea perfecta, însă acum, în căutarea perfecțiunii fac greșeli care ma vor putea costa liniștea... E așadar sexul mai ...

Arhitectura unui exil interior

Mă numesc Jolanda...  și trăiesc la granița dintre o precizie chirurgicală și o tăcere asurzitoare. ​De profesie sunt inginer de facilități critice – un titlu care sună ironic într-o lume în care singura facilitate cu adevărat critică, gândirea, se află în pragul colapsului. În fiecare zi, gestionez infrastructuri complexe și sisteme care nu au voie să dea greș, în timp ce totul în jurul meu pare să se prăbușească sub greutatea unei mediocrități triumfătoare. ​M-am săturat. M-am săturat de o lume care a devenit mai limitată și mai previzibilă decât ecranul unui telefon. Trăim într-o eră î n care tehnologia evoluează exponențial, în timp ce spiritul uman involuează spre grotesc. Este o epocă a deformităților, unde masele se amuză de urâțenia intelectuală și fizică, ridicând prostia la rang de spectacol, în timp ce profunzimea este privită cu suspiciune sau, mai rău, cu indiferență. ​În acest peisaj arid, a fi inteligent a devenit un blestem, o formă de nebunie solitară. Comunicar...

Oamenii‑Anotimpuri

Există un tip de liniște care se așază peste orașe exact când semafoarele încep să clipească mai des ca niște metronome obosite: o liniște care nu are nevoie de noapte ca să se facă simțită. E liniștea care se insinuează între două notificări, între două „am înțeles” și un „revin eu”, între un salut și ușa care se închide. În această liniște se coace, fără spectacol, singurătatea modernă: nu a celui izolat, ci a celui care trăiește în apropierea tuturor și în atingerea nimănui. Ne trezim din ce în ce mai des cu un fel de oboseală lucidă: corpul își face datoria, mintea bifurcă liste, dar undeva, într-un loc greu de numit, ceva încetinește. Nu e o tristețe stridentă, ci o uzură fină. Nu ține de vârstă, deși îi împrumută limbajul. Așa apare îmbătrânirea înainte de vreme: nu în riduri, ci în rezoluții emoționale coborâte, în viteze de reîncălzire tot mai mici, în ezitarea de a spune „îmi pasă” fără plasă de siguranță. Mă gândesc lucid la aceste lucruri intre monitoare... Există un spațiu...