Treceți la conținutul principal

Diferenta dintre o lume de 'ele'...

Ma uitam amuzata la persoanele care incearca sa para mai mult decat ar putea oferi in ani de zile. Ma distrez de fiecare data cand vad o fata imbracata sumar care se crede sexy si atat, iar la o discutie stie sa iti spuna 'da' , 'nu' sau , 'aa...stiam...imi sta pe limba'. Oare care a fost insa ultimul lucru care i-a stat pe limba? Pasta de dinti cu siguranta nu... Si eu aveam varsta lor, visam la majorat, la iubiri eterne si evident la cum sa fac sa ma placa cat mai multe persoane. Si pot spune insa ca asta nu contine nimic placut odata ce ai realizat-o. E trist insa sa vezi ca totusi nu evolueaza nimic , decat se dezbraca odata cu vara de ganduri si chiar si de inteligenta minora care se pierdea adesea prin labirintul craniului. Singurul meu gand insa nu e acela de a-i cumpara inteligenta , sau de a ajuta lumea la evoluarea minorelor in doamne, caci m-am prins ca e imposibil, unele specimene sunt pierdute de cat li se da nota de la nastere. Am o mana de oameni importanti in viata, insa stiu ca aceia sunt oameni cu cap, nu doar invelis cranian. Oameni pe care te poti baza indiferent ca i-ai ranit si nu fac decat sa isi linga rana in timp ce imi intind o mana, desi nu pot garanta ca nu ii mai musc odata. Le multumesc insa pentru felul in care ma sustin. Pentru drumul pe care il fac. Iar eu voi incerca sa le restrang cararile intr-un singur drum sigur. Pietonal, cu averi imateriale si valori morale. Eu pot garanta ca m-am nascut la spital, nu intr-o masina. Desi cateva au avut un farmec aparte al amintirilor mele de succes... Drum bun Arianu'le, succes Zucker...multumesc Kinder...

Comentarii

  1. Ash zice ceva .. dar nu stiu ce ...

    Si nu imi sta pe limba .. chiar nu stiu ... asta ma face .. fata ? :-??

    RăspundețiȘtergere
  2. nu Zucker , nu te face fata... Doar poate unul din cei care nu stii ce ai putea spune...

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Prea departe

Am primit un mesaj din trecut... De un deceniu trecut. Unde greșeala cu trecutul purtau o conversație... Am înțeles azi ca disperarea indianului e pe departe de a se termina și e o chestiune de timp pana ma va amenință din nou spunându-i prezentului de complicație. Însă nu am de gând sa cedez de aceasta data, fie ce o fi. Nu vreau sa fiu tratata la fel ca și de parizianul trecutului meu. Orice aemintare ar exista, nu ma va îndupleca de aceasta data cât sa mai fac greșeli.. Îmi pare rău de tot ceea ce a fost și ca m-am lăsat dusa de val. Mi-aș dori doar ca prezentul sa ma dorească, măcar uneori cu ardoare, sa ma sărute pe gat și sa ma strângă în brate cu dorința carnala.. Vreau sa fiu dorita, dar nu obsedat. De as avea doar o dorința în lumea pe care o trăiesc ar fi ca printr-o minune, prezentul sa ma vrea la fel de mult ca alții care nu ma vor avea vreodată. Ar fi viata mea perfecta, însă acum, în căutarea perfecțiunii fac greșeli care ma vor putea costa liniștea... E așadar sexul mai ...

Arhitectura unui exil interior

Mă numesc Jolanda...  și trăiesc la granița dintre o precizie chirurgicală și o tăcere asurzitoare. ​De profesie sunt inginer de facilități critice – un titlu care sună ironic într-o lume în care singura facilitate cu adevărat critică, gândirea, se află în pragul colapsului. În fiecare zi, gestionez infrastructuri complexe și sisteme care nu au voie să dea greș, în timp ce totul în jurul meu pare să se prăbușească sub greutatea unei mediocrități triumfătoare. ​M-am săturat. M-am săturat de o lume care a devenit mai limitată și mai previzibilă decât ecranul unui telefon. Trăim într-o eră î n care tehnologia evoluează exponențial, în timp ce spiritul uman involuează spre grotesc. Este o epocă a deformităților, unde masele se amuză de urâțenia intelectuală și fizică, ridicând prostia la rang de spectacol, în timp ce profunzimea este privită cu suspiciune sau, mai rău, cu indiferență. ​În acest peisaj arid, a fi inteligent a devenit un blestem, o formă de nebunie solitară. Comunicar...

Oamenii‑Anotimpuri

Există un tip de liniște care se așază peste orașe exact când semafoarele încep să clipească mai des ca niște metronome obosite: o liniște care nu are nevoie de noapte ca să se facă simțită. E liniștea care se insinuează între două notificări, între două „am înțeles” și un „revin eu”, între un salut și ușa care se închide. În această liniște se coace, fără spectacol, singurătatea modernă: nu a celui izolat, ci a celui care trăiește în apropierea tuturor și în atingerea nimănui. Ne trezim din ce în ce mai des cu un fel de oboseală lucidă: corpul își face datoria, mintea bifurcă liste, dar undeva, într-un loc greu de numit, ceva încetinește. Nu e o tristețe stridentă, ci o uzură fină. Nu ține de vârstă, deși îi împrumută limbajul. Așa apare îmbătrânirea înainte de vreme: nu în riduri, ci în rezoluții emoționale coborâte, în viteze de reîncălzire tot mai mici, în ezitarea de a spune „îmi pasă” fără plasă de siguranță. Mă gândesc lucid la aceste lucruri intre monitoare... Există un spațiu...