Treceți la conținutul principal

Rezerva...

De ce am raspuns intrebarilor care ma intorceau in trecut?  De ce mama naibii ranesc pe toata lumea care tine in prezent la mine pentru cineva care tinea candva? Intrebarile se repetau si construiau amintirile pe care am incercat sa le uit. Am crezut ca totul s-a schimbat... Eu cel putin m-am schimbat. Nu mai mint, deloc! Si am facut-o in trecut de mii de ori , eram dependenta sa mint si sa para ca totul e frumos atunci cand uratul era la ordinea zilei. Imi recunosc greselile si regretele , sentimentele si amintirile... Insa de ce nu pot primi acelasi lucru in schimb? Ma acuzam intr-o parte a sufletului meu ca am distrus un om.. Eh da... distrus pe dracu, era in perfecta stare tot timpul, iar eu...o rezerva din tara lui natala... Si culmea, eu eram cea acuzata ca imi tin rezerve. Hai serios? Oare acum sunt singura care am curajul sa sustin o conversatie indiferent de intrebarile puse fara sa introduc minciuni intre fraze? DA! Cu siguranta sunt singura, pentru ca tot trecutul meu a fost o minciuna, iubirea lui a fost fara rost, niciodata reala din cate se pare, durerea de care ma simteaum eu vinovata era inexisrtenta, zilele imi care imi astepta apelul telefonic era ocupat de ceva mai important , iar acuzarea cea mare cum ca eu eram in bratele altuia erau nefondate...pentru ca macar eu recunosteam in bratele cui stau si am avut taria de caracter sa accept repercusiunile.

Urasc falsitatea asta acra, si tot ce a continut ea. De ce era greu sa imi spuna doar ca nu ma iubeste , nu m-a iubit si sunt doar rezerva la care se intoarcea mereu?

P.S. Hai sa ascultam A[d]ele... schimband poate litera cu realitatea...

Comentarii

  1. Ti-am zis ca pentru el esti o joaca . Niciodata nu te-a iubit singura care credea asta esti tu.

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc. Cred ca fiecare spune ce simte pana la urma... si fiecare facem greseli, insa eu nicidoata nu am mintit in legatura cu sentimentele mele

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Prea departe

Am primit un mesaj din trecut... De un deceniu trecut. Unde greșeala cu trecutul purtau o conversație... Am înțeles azi ca disperarea indianului e pe departe de a se termina și e o chestiune de timp pana ma va amenință din nou spunându-i prezentului de complicație. Însă nu am de gând sa cedez de aceasta data, fie ce o fi. Nu vreau sa fiu tratata la fel ca și de parizianul trecutului meu. Orice aemintare ar exista, nu ma va îndupleca de aceasta data cât sa mai fac greșeli.. Îmi pare rău de tot ceea ce a fost și ca m-am lăsat dusa de val. Mi-aș dori doar ca prezentul sa ma dorească, măcar uneori cu ardoare, sa ma sărute pe gat și sa ma strângă în brate cu dorința carnala.. Vreau sa fiu dorita, dar nu obsedat. De as avea doar o dorința în lumea pe care o trăiesc ar fi ca printr-o minune, prezentul sa ma vrea la fel de mult ca alții care nu ma vor avea vreodată. Ar fi viata mea perfecta, însă acum, în căutarea perfecțiunii fac greșeli care ma vor putea costa liniștea... E așadar sexul mai ...

Arhitectura unui exil interior

Mă numesc Jolanda...  și trăiesc la granița dintre o precizie chirurgicală și o tăcere asurzitoare. ​De profesie sunt inginer de facilități critice – un titlu care sună ironic într-o lume în care singura facilitate cu adevărat critică, gândirea, se află în pragul colapsului. În fiecare zi, gestionez infrastructuri complexe și sisteme care nu au voie să dea greș, în timp ce totul în jurul meu pare să se prăbușească sub greutatea unei mediocrități triumfătoare. ​M-am săturat. M-am săturat de o lume care a devenit mai limitată și mai previzibilă decât ecranul unui telefon. Trăim într-o eră î n care tehnologia evoluează exponențial, în timp ce spiritul uman involuează spre grotesc. Este o epocă a deformităților, unde masele se amuză de urâțenia intelectuală și fizică, ridicând prostia la rang de spectacol, în timp ce profunzimea este privită cu suspiciune sau, mai rău, cu indiferență. ​În acest peisaj arid, a fi inteligent a devenit un blestem, o formă de nebunie solitară. Comunicar...

Oamenii‑Anotimpuri

Există un tip de liniște care se așază peste orașe exact când semafoarele încep să clipească mai des ca niște metronome obosite: o liniște care nu are nevoie de noapte ca să se facă simțită. E liniștea care se insinuează între două notificări, între două „am înțeles” și un „revin eu”, între un salut și ușa care se închide. În această liniște se coace, fără spectacol, singurătatea modernă: nu a celui izolat, ci a celui care trăiește în apropierea tuturor și în atingerea nimănui. Ne trezim din ce în ce mai des cu un fel de oboseală lucidă: corpul își face datoria, mintea bifurcă liste, dar undeva, într-un loc greu de numit, ceva încetinește. Nu e o tristețe stridentă, ci o uzură fină. Nu ține de vârstă, deși îi împrumută limbajul. Așa apare îmbătrânirea înainte de vreme: nu în riduri, ci în rezoluții emoționale coborâte, în viteze de reîncălzire tot mai mici, în ezitarea de a spune „îmi pasă” fără plasă de siguranță. Mă gândesc lucid la aceste lucruri intre monitoare... Există un spațiu...