Rezerva...

De ce am raspuns intrebarilor care ma intorceau in trecut?  De ce mama naibii ranesc pe toata lumea care tine in prezent la mine pentru cineva care tinea candva? Intrebarile se repetau si construiau amintirile pe care am incercat sa le uit. Am crezut ca totul s-a schimbat... Eu cel putin m-am schimbat. Nu mai mint, deloc! Si am facut-o in trecut de mii de ori , eram dependenta sa mint si sa para ca totul e frumos atunci cand uratul era la ordinea zilei. Imi recunosc greselile si regretele , sentimentele si amintirile... Insa de ce nu pot primi acelasi lucru in schimb? Ma acuzam intr-o parte a sufletului meu ca am distrus un om.. Eh da... distrus pe dracu, era in perfecta stare tot timpul, iar eu...o rezerva din tara lui natala... Si culmea, eu eram cea acuzata ca imi tin rezerve. Hai serios? Oare acum sunt singura care am curajul sa sustin o conversatie indiferent de intrebarile puse fara sa introduc minciuni intre fraze? DA! Cu siguranta sunt singura, pentru ca tot trecutul meu a fost o minciuna, iubirea lui a fost fara rost, niciodata reala din cate se pare, durerea de care ma simteaum eu vinovata era inexisrtenta, zilele imi care imi astepta apelul telefonic era ocupat de ceva mai important , iar acuzarea cea mare cum ca eu eram in bratele altuia erau nefondate...pentru ca macar eu recunosteam in bratele cui stau si am avut taria de caracter sa accept repercusiunile.

Urasc falsitatea asta acra, si tot ce a continut ea. De ce era greu sa imi spuna doar ca nu ma iubeste , nu m-a iubit si sunt doar rezerva la care se intoarcea mereu?

P.S. Hai sa ascultam A[d]ele... schimband poate litera cu realitatea...