Treceți la conținutul principal

Sablon....

Uneori ma acuz singura de comiterea vreunei greseli absurde... Care defapt nu e atat de negativa precum pare. As fi vrut de multe ori sa fiu pe vremuri , unul din acea categorie de copii care doar cerea si in scurt timp avea tot ce voia. As fi vrut uneori doar sa pot adormi linistita in camera mea fara sa aud urlete ce se repetau deja atat de obsedant incat mintea mea le percepea ca ceva de rutina... Am vrut sa am incredere in oameni... In cei apropiati...apoi din ce in ce mai in exteriorul cercului restrans de familie si prieteni... Caci cel ce te stie, te distruge cel mai usor... Am avut incredere in oameni pe care ii credeam mereu altfel decat rebutul de data trecuta... Dar mereu s-a dovedit a fi defapt , un caracter format de acelasi sablon... As fi vrut o viata cu totul altfel... Dar fiecare lucru, bun sau rau... m-a facut sa fiu ceea ce sunt... Si unica teama pe care o am, nu e singuratatea, caci stiu ca mereu exista exceptii... Ci faptul ca eu in sinea mea, sa nu urmez acelasi sablon pe care il urasc atat de mult...

Comentarii

  1. "PENTRU CĂ…
    Pentru că Lumea are nevoie de elite, de Maeştrii în toate domeniile! Nu de palide sau igrasiate artificii ce nu aduc Lumină, de futilitate, de „idealuri de o zi”…nu de mode, ci de modele autentice, de arhetipuri…"
    www.moravudevest.ro :)
    Îmi acord oarecum din oficiu, Domniţă, dreptul de a sugera folosirea cât mai restrânsă a "suspensiilor", în ciuda libertăţii ori invitaţiei la suspans. Trădează nehotărârea, şovăiala, nesiguranţă şi unele incertitudini. Corespondentul antonimic al acestora - certitudinile - atunci când lipseşte, creează dezechilibru. Un soi de Dezordine!

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc pentru sfat. Voi incerca sa tin cont de aceste sugerari.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Prea departe

Am primit un mesaj din trecut... De un deceniu trecut. Unde greșeala cu trecutul purtau o conversație... Am înțeles azi ca disperarea indianului e pe departe de a se termina și e o chestiune de timp pana ma va amenință din nou spunându-i prezentului de complicație. Însă nu am de gând sa cedez de aceasta data, fie ce o fi. Nu vreau sa fiu tratata la fel ca și de parizianul trecutului meu. Orice aemintare ar exista, nu ma va îndupleca de aceasta data cât sa mai fac greșeli.. Îmi pare rău de tot ceea ce a fost și ca m-am lăsat dusa de val. Mi-aș dori doar ca prezentul sa ma dorească, măcar uneori cu ardoare, sa ma sărute pe gat și sa ma strângă în brate cu dorința carnala.. Vreau sa fiu dorita, dar nu obsedat. De as avea doar o dorința în lumea pe care o trăiesc ar fi ca printr-o minune, prezentul sa ma vrea la fel de mult ca alții care nu ma vor avea vreodată. Ar fi viata mea perfecta, însă acum, în căutarea perfecțiunii fac greșeli care ma vor putea costa liniștea... E așadar sexul mai ...

Arhitectura unui exil interior

Mă numesc Jolanda...  și trăiesc la granița dintre o precizie chirurgicală și o tăcere asurzitoare. ​De profesie sunt inginer de facilități critice – un titlu care sună ironic într-o lume în care singura facilitate cu adevărat critică, gândirea, se află în pragul colapsului. În fiecare zi, gestionez infrastructuri complexe și sisteme care nu au voie să dea greș, în timp ce totul în jurul meu pare să se prăbușească sub greutatea unei mediocrități triumfătoare. ​M-am săturat. M-am săturat de o lume care a devenit mai limitată și mai previzibilă decât ecranul unui telefon. Trăim într-o eră î n care tehnologia evoluează exponențial, în timp ce spiritul uman involuează spre grotesc. Este o epocă a deformităților, unde masele se amuză de urâțenia intelectuală și fizică, ridicând prostia la rang de spectacol, în timp ce profunzimea este privită cu suspiciune sau, mai rău, cu indiferență. ​În acest peisaj arid, a fi inteligent a devenit un blestem, o formă de nebunie solitară. Comunicar...

Oamenii‑Anotimpuri

Există un tip de liniște care se așază peste orașe exact când semafoarele încep să clipească mai des ca niște metronome obosite: o liniște care nu are nevoie de noapte ca să se facă simțită. E liniștea care se insinuează între două notificări, între două „am înțeles” și un „revin eu”, între un salut și ușa care se închide. În această liniște se coace, fără spectacol, singurătatea modernă: nu a celui izolat, ci a celui care trăiește în apropierea tuturor și în atingerea nimănui. Ne trezim din ce în ce mai des cu un fel de oboseală lucidă: corpul își face datoria, mintea bifurcă liste, dar undeva, într-un loc greu de numit, ceva încetinește. Nu e o tristețe stridentă, ci o uzură fină. Nu ține de vârstă, deși îi împrumută limbajul. Așa apare îmbătrânirea înainte de vreme: nu în riduri, ci în rezoluții emoționale coborâte, în viteze de reîncălzire tot mai mici, în ezitarea de a spune „îmi pasă” fără plasă de siguranță. Mă gândesc lucid la aceste lucruri intre monitoare... Există un spațiu...