Acum e unul din momentele in care simt ca nu am stare, ca nu aici mi-e locul si ca ceva acolo, dincolo de geanurile securizate ale cladirii asteapta sa fie descoperit. Si nu din punct de vedere jurnalistic, ci cu totul alt domeniu, alta cale a vietii. Nu vreau sa dau explicatii , si nici macar nu stiu concret de unde izvorasc aceste simtiri in interiorul meu , dar as vrea sa pot renunta la tot ce am facut si sa incep o altfel de cale. Am pasiuni ascunse, ce nu le las sa traiasca in exteriorul a ceea ce sunt , nu las sa expire aerul realitatii exterioare, si incerc sa le ingrop sub cele mai adanci amintiri , ori sub pretextul 'nu e bine' , sau ' nu are rost'. Pana la urma am inteles ca in orice domeniu as alege sa continue viata mea, are legatura cu oamenii. Oameni care sunt falsi , interiorizati , cu multe fete, si sentimente ascunse undeva in cel mai adanc colt de suflet. Oameni care nu au puterea sa recunoasca ceea ce sunt defapt , ori le e teama, de aer, de maine , sau de realitate pur si simplu! Ii invata si pe ceilalti sa fie asa, acelasi efect de turma, acelasi sablon bine structurat in care se contureaza fiecare om in parte odata cu fiecare zi ce trece.
Am pasiuni bizare, neintelese poate de oamenii care mi-ar fi placut sa ma sustina. Poezii nepublicate din teama, picturi aruncate si mototolite dupa zile intregi de atentie acordata crearii lor, fotografii bine gandite, prelucrate si pastrate pe un cd ieftin intr-o cutie de carton...
Multe lucruri simple ma fac sa traiesc , insa nu au rost de unul singur, si indiferent cat de reala as vrea sa par , nu pot fi complet eu atata timp cat ascund atatea lucruri. Am ajuns sa fac lucruri mecanic, uneori chiar si atunci cand zambesc sa fie parca nesigur si fara sentiment ca si continut, doar un lucru ce trebuie facut incat sa nu ranesti persoana din raza ta de actiune. As vrea sa fac lucrurile simple in viata mea ce imi plac. Sa stau la ore suplimentare de chimie asa cum o faceam candva, sa raspund la orice intrebare la romana cu placere, sa gasesc cele mai inalte cladiri si sa transform acoperisul acestora in adevarate camere de lucru atunci cand vreau sa conturez o lume asa cum o vad, doar din creion si culoare. Mi-e dor de recuperarea aerului pierdut atunci cand alergam spre primul tren in gara si plecam... indiferent de destinatie. Doar sa vad o alta latura a gandirii umane in alte zone nevazute.
Vreau sa fiu vazuta ca om, ca fiinta , ca efect pe care il las in urma unor actiuni pe care le fac. Sa am un minut al meu in ochii celor care sunt in preajma mea, iar acei ce sunt sa fie nu de nevoie , sau pentru ambalajul meu, ci pur si simplu... pentru mine! Nu mai vreau monotonie si falsitate. Urasc definitia concreta a ceea ce inseamna acum omenire. Nu am inteles niciodata de ce mai complicam lucruri ce sunt deja atat de complicate. De ce urmarim scopuri si devenim egoisti odata cu miza care ne asteapta. As vrea momentan doar o escapada in agitatia prezenta. Sa le privesc pasii tutor celor care merg grabiti spre acelasi stil de viata, si sa am puterea , curajul , si uneori o simpla sustinere, doar verbala (caci mai mult are nevoie de mult mai mult efort imposibil de realizat) sa ma intorc impotriva drumului parcurs mecanic de ceilalti... Sa merg pe drumul meu, pentru ca asa vreau, pentru ca asa simt , si pentru ca asta imi place sa fac. O singura zi, in care sa fie totul real, de la zambet, atingere, gand si pasii pe care ii fac, sa calc intr-o realitate sigura,si in nici in caz egoista... O zi doar, in care sa pot fi eu. Dar deja e prea mult! Si prea... singur...
mi'e dor
RăspundețiȘtergere