Gand spre stele...

Incerc sa neg tot ceea ce simt, sa parafrazez lucruri pe care nu le cred, sa imortalizez in fotografie imagini abstracte, comune pentru restul din jurul meu , insa pentru mine un sfert de viata intr-o imagine completa. Am ajuns prea departe de tot , de simtirea unui om normal si de umanitatea pe care ar trebui sa o contina fiecare suflet in parte. Ma consider deseori neom... ma simt un animal feroce gata sa atace orice ii sta in calea fericirii, insa caut acea fericire in fiecare colt al lumii si ma mint. Trec cu vederea greseli, si ma mint incontinuu ca lumea nu e asa cum o cred, ca eu am vreo problema mentala si restul sunt normali. Asa ar fi logic daca e sa luam in calcul regula majoritatii, insa nu pot fi ca ei. Mi-e dor de lucruri simple. Mi-e dor sa stau pe banca sub magnolii primavara fara sens , sa se intunece si sa numar stelele ce sclipesc mai tare, sa ma joc cu omul ce-l iubeam si sa stam fara urma vreunei griji, intinsi pe spate in iarba, uitandu-ne la stele si la luminile din oras, intrebandu-ne cine ne vede, cine ne simte lipsa ori cine ne studiaza.

As vrea sa mai fiu odata macar copil , sa fiu contruita din naivitate si inocenta, si totul din jurul meu sa mi se para bun si pur. Urasc valul realitatii de-acum. Nu imi place faptul ca ma trezesc cu gandul ca azi va fi la fel ca ieri, fara vreo schimbare majora si fara vreun drum paralel de parcurs. Mi-e teama de monotonia ce ar trebui sa urmeze in viata de adult. Nu ma pot concepe traindu-mi viata dupa un program , apoi gatind cuvincios ca o femeie de casa , ca mai apoi sa stau in pat cu un viitor sot pentru care nu mai simt demult nici un sentiment de iubire , dar cu care va trebui sa stau pentru ca dimineata urmatoare cineva imi va spune "mami, ce avem de mancare?".

Mi-e dor de peisaje goale, de lumea mea abstracta, de ciudatenia particulara... De contruitul clailor de fan si de rasul din suflet cand chinuiam un biet animal sa fumeze. Stau de zeci de ori pe marginea gemului din camera mea si ma uit in gol, inchizand ochii si visand pentru cateva minute ca e podul de beton in care vedeam oglindirea lunii. As fi vrut sa fie altfel, as fi vrut sa imi dedic sufletul doar unui singur om, si sa ma plimb fericita cu el o viata intreaga. Mi-as fi dorit doar un lucru in schimb, sa am siguranta ca sunt cea mai buna persoana pe care o putea avea alaturi in toata viata lui. M-am saturat sa fiu in plus , m-am plictisit sa fiu dorita. Voiam un singur lucru... atat de simplu sa-l am pe atunci, si-atat de greu de realizat la maturitate: Sa dau , si sa primesc iubire inocenta de adolescent pana la batranete. Prea imposibil insa. E timpul sa ma trezesc chiar daca doare infiorator si sa accept realitatea plina de betoane, intr-un oras fara suflet, alaturi de oameni falsi cu zambete sirete...

Imi pare rau...