Treceți la conținutul principal

Am uitat sa zambim... De ce?


...Stateam de vorba cu un cunoscut si din vorba in vorba am ajuns sa ne trimitem linkuri de youtube...fara sa fac reclama site-ului ... si din melodii vesele...am ajuns la melodi dramatice, eh...cum fac oamenii de obicei...ajung mereu la negativism...si stateam si ma gandeam...de ce nu am continuat sa invat sa cant la pian... de ce nu am facut nimic remarcabil in vreun domeniu in toata viata mea...de ce din toti cei care ar fi facut orice pentru mine acum sunt doar o mana de oameni...si ei sunt retinuti de ceva anume...Oare nu ii vad pe cei care tin cu adevarat la mine...sunt macar cativa ce si-ar da si viata pentru mine?De ce sunt parca oarba si nu vad ce ar trebui sa fac maine doar ca ziua sa nu se termine ca azi? De ce cei ce varsta mea ajung mereu cu ganduri in prapastia pesimismului...intervin depresii...curente emo...si alte ganduri despre suicid...nepasare de viata si cu greu mai poti gasi un zambet real pe fata unui tanar...zambet dupa care trebuie sa sapi adanc in inima sa...si sa deschizi multe cortine... De ce?...

...o melodie din cele ascultate...o postez....poate cineva o asculta...si nu isi va aduce aminte de ganduri triste...si daca nu pastreaza un secret...sa imi spuna si mie cum a reusit...vreau sa-nvat cum sa creez un zambet...si cum e sa ii vad pe altii sa zambeasca...

Etichete:

Comentarii

  1. Elena Chiritan30 martie 2010 la 03:20

    Poate doar pentru ca traim in alt fel fata de cum traiau cei "ce zambeau mai mult", sau ai dreptate si am uitat sa zambim...cine stie.

    RăspundețiȘtergere
  2. J.D.30 martie 2010 la 03:41

    Da Elena... cred ca noi suntem prea ...negativisti...chiar am uitat sa privim si lucurile bune...dar poate pe toti ii deprima genul acela de melodii si nu numai eu am probleme de tristete...

    RăspundețiȘtergere
  3. otilia30 martie 2010 la 16:46

    Nici nu stiu..intr-un fel e vorba si despre egoism,de conceptia pe care ne-o impunem,ca nu putem trece peste....o bariera oarecare...desi personal simt asta...chiar si cind ascult piesa asta...e chiar minunata....uneori suntem absorbiti de probleme,uitam de tot....
    P.S.e tare articolul:)

    RăspundețiȘtergere
  4. Ven0m30 martie 2010 la 17:42

    de ce? pentru ca au avut grija batranii nostrii sa ne arate o lume fara zambete...

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Prea departe

Am primit un mesaj din trecut... De un deceniu trecut. Unde greșeala cu trecutul purtau o conversație... Am înțeles azi ca disperarea indianului e pe departe de a se termina și e o chestiune de timp pana ma va amenință din nou spunându-i prezentului de complicație. Însă nu am de gând sa cedez de aceasta data, fie ce o fi. Nu vreau sa fiu tratata la fel ca și de parizianul trecutului meu. Orice aemintare ar exista, nu ma va îndupleca de aceasta data cât sa mai fac greșeli.. Îmi pare rău de tot ceea ce a fost și ca m-am lăsat dusa de val. Mi-aș dori doar ca prezentul sa ma dorească, măcar uneori cu ardoare, sa ma sărute pe gat și sa ma strângă în brate cu dorința carnala.. Vreau sa fiu dorita, dar nu obsedat. De as avea doar o dorința în lumea pe care o trăiesc ar fi ca printr-o minune, prezentul sa ma vrea la fel de mult ca alții care nu ma vor avea vreodată. Ar fi viata mea perfecta, însă acum, în căutarea perfecțiunii fac greșeli care ma vor putea costa liniștea... E așadar sexul mai ...
Un comentariu
Citiți mai multe

Arhitectura unui exil interior

Mă numesc Jolanda...  și trăiesc la granița dintre o precizie chirurgicală și o tăcere asurzitoare. ​De profesie sunt inginer de facilități critice – un titlu care sună ironic într-o lume în care singura facilitate cu adevărat critică, gândirea, se află în pragul colapsului. În fiecare zi, gestionez infrastructuri complexe și sisteme care nu au voie să dea greș, în timp ce totul în jurul meu pare să se prăbușească sub greutatea unei mediocrități triumfătoare. ​M-am săturat. M-am săturat de o lume care a devenit mai limitată și mai previzibilă decât ecranul unui telefon. Trăim într-o eră î n care tehnologia evoluează exponențial, în timp ce spiritul uman involuează spre grotesc. Este o epocă a deformităților, unde masele se amuză de urâțenia intelectuală și fizică, ridicând prostia la rang de spectacol, în timp ce profunzimea este privită cu suspiciune sau, mai rău, cu indiferență. ​În acest peisaj arid, a fi inteligent a devenit un blestem, o formă de nebunie solitară. Comunicar...
5 comentarii
Citiți mai multe

Oamenii‑Anotimpuri

Există un tip de liniște care se așază peste orașe exact când semafoarele încep să clipească mai des ca niște metronome obosite: o liniște care nu are nevoie de noapte ca să se facă simțită. E liniștea care se insinuează între două notificări, între două „am înțeles” și un „revin eu”, între un salut și ușa care se închide. În această liniște se coace, fără spectacol, singurătatea modernă: nu a celui izolat, ci a celui care trăiește în apropierea tuturor și în atingerea nimănui. Ne trezim din ce în ce mai des cu un fel de oboseală lucidă: corpul își face datoria, mintea bifurcă liste, dar undeva, într-un loc greu de numit, ceva încetinește. Nu e o tristețe stridentă, ci o uzură fină. Nu ține de vârstă, deși îi împrumută limbajul. Așa apare îmbătrânirea înainte de vreme: nu în riduri, ci în rezoluții emoționale coborâte, în viteze de reîncălzire tot mai mici, în ezitarea de a spune „îmi pasă” fără plasă de siguranță. Mă gândesc lucid la aceste lucruri intre monitoare... Există un spațiu...
Un comentariu
Citiți mai multe