Treceți la conținutul principal

A treia vara

Am un fior ciudat ce imi invaluie tot corpul de fiecare data cand simt prezenta unui manipulator de sentimente. Ma feresc sa imi impartasesc timpul in preajma lui pentru ca stiu ca ma voi implica mai tare in ceva din care nu am scapare si stiu sigur acest lucru. Imi pasa atat de rar de vreo persoana, mai ales daca ii stiu trecutul, dar atat de tare ma implic daca se intampla incat doare fiecare secunda daca ceva merge prost. Am iubit o singura data din tot sufletul , m-am avantat prosteste fara sa imi pese de nici un alt gand, si emanam iubire pura cu fiecare por al pielii mele. Apoi m-a invatat sa fiu prudenta. De ce? Ce anume m-a facut sa am grija la sentimente si la exprimarea lor atat de tare incat sa devin inumana? Nu pot iubi prosteste, iar mai rau decat atat, nu pot fi geloasa... Ce rost are totul fara un pic de gelozie? De ce insa ma simt tampit de copila atunci cand vreau doar ca el sa ma i-a in brate si sa nu imi dea drumul vreodata desi sunt constienta de cine este el defapt?

Vreau sa simt aceasi iubire, aceeasi inocenta , acelasi regret cu un 'el' atat de important pentru somnul meu de seara. Pot insa sa redevin o fiinta umana odata ce am omorat fiecare urma de umanitate din mine?
Etichete:

Comentarii

  1. 50plus17 iulie 2011 la 03:01

    Esti inca foarte confuza ,visezi copilaria cu secretele si aventurile ei mai putin vinovate .Uiti ca nu mai ai 1+ .ai depasit 20-si Ma astept sa fii mai matura si crede-ma in viata chiar trebuie sa pierzi sa-ti mearga bine./

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. J.D.7 iunie 2026 la 06:32

      Daca ai fi inteles la timp.... daca m-ai fi inteles...in timp...

      Ștergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Prea departe

Am primit un mesaj din trecut... De un deceniu trecut. Unde greșeala cu trecutul purtau o conversație... Am înțeles azi ca disperarea indianului e pe departe de a se termina și e o chestiune de timp pana ma va amenință din nou spunându-i prezentului de complicație. Însă nu am de gând sa cedez de aceasta data, fie ce o fi. Nu vreau sa fiu tratata la fel ca și de parizianul trecutului meu. Orice aemintare ar exista, nu ma va îndupleca de aceasta data cât sa mai fac greșeli.. Îmi pare rău de tot ceea ce a fost și ca m-am lăsat dusa de val. Mi-aș dori doar ca prezentul sa ma dorească, măcar uneori cu ardoare, sa ma sărute pe gat și sa ma strângă în brate cu dorința carnala.. Vreau sa fiu dorita, dar nu obsedat. De as avea doar o dorința în lumea pe care o trăiesc ar fi ca printr-o minune, prezentul sa ma vrea la fel de mult ca alții care nu ma vor avea vreodată. Ar fi viata mea perfecta, însă acum, în căutarea perfecțiunii fac greșeli care ma vor putea costa liniștea... E așadar sexul mai ...
Un comentariu
Citiți mai multe

Arhitectura unui exil interior

Mă numesc Jolanda...  și trăiesc la granița dintre o precizie chirurgicală și o tăcere asurzitoare. ​De profesie sunt inginer de facilități critice – un titlu care sună ironic într-o lume în care singura facilitate cu adevărat critică, gândirea, se află în pragul colapsului. În fiecare zi, gestionez infrastructuri complexe și sisteme care nu au voie să dea greș, în timp ce totul în jurul meu pare să se prăbușească sub greutatea unei mediocrități triumfătoare. ​M-am săturat. M-am săturat de o lume care a devenit mai limitată și mai previzibilă decât ecranul unui telefon. Trăim într-o eră î n care tehnologia evoluează exponențial, în timp ce spiritul uman involuează spre grotesc. Este o epocă a deformităților, unde masele se amuză de urâțenia intelectuală și fizică, ridicând prostia la rang de spectacol, în timp ce profunzimea este privită cu suspiciune sau, mai rău, cu indiferență. ​În acest peisaj arid, a fi inteligent a devenit un blestem, o formă de nebunie solitară. Comunicar...
5 comentarii
Citiți mai multe

Oamenii‑Anotimpuri

Există un tip de liniște care se așază peste orașe exact când semafoarele încep să clipească mai des ca niște metronome obosite: o liniște care nu are nevoie de noapte ca să se facă simțită. E liniștea care se insinuează între două notificări, între două „am înțeles” și un „revin eu”, între un salut și ușa care se închide. În această liniște se coace, fără spectacol, singurătatea modernă: nu a celui izolat, ci a celui care trăiește în apropierea tuturor și în atingerea nimănui. Ne trezim din ce în ce mai des cu un fel de oboseală lucidă: corpul își face datoria, mintea bifurcă liste, dar undeva, într-un loc greu de numit, ceva încetinește. Nu e o tristețe stridentă, ci o uzură fină. Nu ține de vârstă, deși îi împrumută limbajul. Așa apare îmbătrânirea înainte de vreme: nu în riduri, ci în rezoluții emoționale coborâte, în viteze de reîncălzire tot mai mici, în ezitarea de a spune „îmi pasă” fără plasă de siguranță. Mă gândesc lucid la aceste lucruri intre monitoare... Există un spațiu...
Un comentariu
Citiți mai multe