Treceți la conținutul principal

Oty!

Nu stiu eu prea multe despre comunism, insa una din putinele persoane pe care le pot numi prietene, desi nu am vazut-o vreodata... mi-a spus multe despre acest lucru. Otilia, este din Chisinau...si nu are deloc ideea unui comunism intiparit in memorie. Desi mi-a povestit multe,am inteles ca locul in care sta e totusi unul frumos, cu multa istorie controversata in urma si nu in ultimul rand un loc in care nu am fost, dar vreau sa merg cu cea mai mare placere. Ascult acum melodia pe care a postat-o ea pe facebook, cantata de sora ei, pe care o voi posta aici, cu speranta ca nu ma va acuza de lucruri rele:)) (P.S. : sper ca nu te supara faptul ca ti-am furat o poza sa o pun aici sa stie lumea despre cine vorbesc:P )
E o melodie pe care ar trebui sa o ascultati dincolo de ritmurile muzicale si sa ii intelegi pur continutul, interpretarea cuvintelor, pentru ca... Asa suntem noi... uitam si lasam mereu lucrurile deoparte pentru ca nu avem timp de ele, iar maine poate e prea tarziu pentru tot.



Cu ocazia asta ii multumesc mult bloggeritzei mele, care mi-a fost un cititor fidel , si m-a facut de multe ori sa nu las balta blogul meu. Iti multumesc mult Otilia!

Comentarii

  1. multumesc enorm pentru tot ce faci,pentru ca existi si colorezi visele si zilele mele proaste(pun pariu ca nu numai ale mele),merci pt postare,si iarta-ma ca nu ti-am scris mai devreme,am fost absenta intr-un fel citeva zile :)dar sa stii ca tot ceea ce faci e de apreciat,pentru ca esti ft ft bravo,ai un stil aparte si eu si sora mea iti multumim :* pup

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc mult Otilia. Astept noi postari de-ale tale, si multe cantece la fel de frumoase si zile petrecute la fel de frumos cum povesteai , cu sora ta. Si eu va pup:*:* >:D<

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Prea departe

Am primit un mesaj din trecut... De un deceniu trecut. Unde greșeala cu trecutul purtau o conversație... Am înțeles azi ca disperarea indianului e pe departe de a se termina și e o chestiune de timp pana ma va amenință din nou spunându-i prezentului de complicație. Însă nu am de gând sa cedez de aceasta data, fie ce o fi. Nu vreau sa fiu tratata la fel ca și de parizianul trecutului meu. Orice aemintare ar exista, nu ma va îndupleca de aceasta data cât sa mai fac greșeli.. Îmi pare rău de tot ceea ce a fost și ca m-am lăsat dusa de val. Mi-aș dori doar ca prezentul sa ma dorească, măcar uneori cu ardoare, sa ma sărute pe gat și sa ma strângă în brate cu dorința carnala.. Vreau sa fiu dorita, dar nu obsedat. De as avea doar o dorința în lumea pe care o trăiesc ar fi ca printr-o minune, prezentul sa ma vrea la fel de mult ca alții care nu ma vor avea vreodată. Ar fi viata mea perfecta, însă acum, în căutarea perfecțiunii fac greșeli care ma vor putea costa liniștea... E așadar sexul mai ...

Arhitectura unui exil interior

Mă numesc Jolanda...  și trăiesc la granița dintre o precizie chirurgicală și o tăcere asurzitoare. ​De profesie sunt inginer de facilități critice – un titlu care sună ironic într-o lume în care singura facilitate cu adevărat critică, gândirea, se află în pragul colapsului. În fiecare zi, gestionez infrastructuri complexe și sisteme care nu au voie să dea greș, în timp ce totul în jurul meu pare să se prăbușească sub greutatea unei mediocrități triumfătoare. ​M-am săturat. M-am săturat de o lume care a devenit mai limitată și mai previzibilă decât ecranul unui telefon. Trăim într-o eră î n care tehnologia evoluează exponențial, în timp ce spiritul uman involuează spre grotesc. Este o epocă a deformităților, unde masele se amuză de urâțenia intelectuală și fizică, ridicând prostia la rang de spectacol, în timp ce profunzimea este privită cu suspiciune sau, mai rău, cu indiferență. ​În acest peisaj arid, a fi inteligent a devenit un blestem, o formă de nebunie solitară. Comunicar...

Oamenii‑Anotimpuri

Există un tip de liniște care se așază peste orașe exact când semafoarele încep să clipească mai des ca niște metronome obosite: o liniște care nu are nevoie de noapte ca să se facă simțită. E liniștea care se insinuează între două notificări, între două „am înțeles” și un „revin eu”, între un salut și ușa care se închide. În această liniște se coace, fără spectacol, singurătatea modernă: nu a celui izolat, ci a celui care trăiește în apropierea tuturor și în atingerea nimănui. Ne trezim din ce în ce mai des cu un fel de oboseală lucidă: corpul își face datoria, mintea bifurcă liste, dar undeva, într-un loc greu de numit, ceva încetinește. Nu e o tristețe stridentă, ci o uzură fină. Nu ține de vârstă, deși îi împrumută limbajul. Așa apare îmbătrânirea înainte de vreme: nu în riduri, ci în rezoluții emoționale coborâte, în viteze de reîncălzire tot mai mici, în ezitarea de a spune „îmi pasă” fără plasă de siguranță. Mă gândesc lucid la aceste lucruri intre monitoare... Există un spațiu...