Treceți la conținutul principal

Ultimele ore

Stau pe marginea patului în care el a dormit. Nu vreau sa deranjez nici plapuma pe care a așezat-o atunci când a plecat și nici sa fac cute pe cearceaful cu dungi. Închid ochii și încerc să îl simt cum ma cuprinde în brațe, ma strânge tare spre el și ma săruta nebunește pe gât. Îmi lipsește, însă cum să îi spun asta? De ce să îl distrug dându-i speranțele unei relații care nu va avea un viitor cert. Dar of... Cat aș vrea să îmbătrânim împreună! Prima mea iubire nu mai e un om...
E o senzație pe care o recunosc din ce în ce mai rar. O găsesc uneori în primele mele texte — acolo unde nu știam încă să descompun lucrurile, unde nu analizasem fiecare gest până la epuizare. Scriam direct, fără filtru, ca și cum tot ce simțeam avea automat sens doar pentru că exista. Nu îmi e dor neapărat de el. Îmi e dor de mine din perioada aia. De felul în care credeam că iubirea vine cu un fel de promisiune implicită — că dacă apare, înseamnă că trebuie să rămână. De siguranța aia absurdă, nejustificată, dar liniștitoare, că ceea ce simți nu poate dispărea pur și simplu. Prima iubire nu era complicată. Nu pentru că era perfectă, ci pentru că nu aveam încă instrumentele să o stric cu luciditate. Nu comparam. Nu anticipam finaluri. Nu făceam pași înapoi ca să-mi protejez ceva ce nici nu știam că se poate pierde. Era doar acolo. Și era suficient. Acum, când recitesc, îmi dau seama cât de mult s-a schimbat felul în care simt. Nu neapărat mai puțin. Ci mai atent. Mai calculat. Mai pregătit pentru degradare. Și asta schimbă tot. Pentru că iubirea, odată ce ai învățat cum se termină, nu mai începe niciodată la fel. Poate de asta prima iubire rămâne undeva suspendată, între realitate și ce am crezut noi că este. Nu pentru că a fost cea mai intensă — ci pentru că a fost singura care nu a fost dublată de frică. Și poate, fără să vreau, tot ce am făcut după a fost să încerc să regăsesc acel fel de a simți — nu acel om. Dar lucrurile astea nu se repetă. Pentru că nici noi nu mai suntem aceiași. E parca.. nici n-am existat vreodata!
Etichete:

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Prea departe

Am primit un mesaj din trecut... De un deceniu trecut. Unde greșeala cu trecutul purtau o conversație... Am înțeles azi ca disperarea indianului e pe departe de a se termina și e o chestiune de timp pana ma va amenință din nou spunându-i prezentului de complicație. Însă nu am de gând sa cedez de aceasta data, fie ce o fi. Nu vreau sa fiu tratata la fel ca și de parizianul trecutului meu. Orice aemintare ar exista, nu ma va îndupleca de aceasta data cât sa mai fac greșeli.. Îmi pare rău de tot ceea ce a fost și ca m-am lăsat dusa de val. Mi-aș dori doar ca prezentul sa ma dorească, măcar uneori cu ardoare, sa ma sărute pe gat și sa ma strângă în brate cu dorința carnala.. Vreau sa fiu dorita, dar nu obsedat. De as avea doar o dorința în lumea pe care o trăiesc ar fi ca printr-o minune, prezentul sa ma vrea la fel de mult ca alții care nu ma vor avea vreodată. Ar fi viata mea perfecta, însă acum, în căutarea perfecțiunii fac greșeli care ma vor putea costa liniștea... E așadar sexul mai ...
Un comentariu
Citiți mai multe

Arhitectura unui exil interior

Mă numesc Jolanda...  și trăiesc la granița dintre o precizie chirurgicală și o tăcere asurzitoare. ​De profesie sunt inginer de facilități critice – un titlu care sună ironic într-o lume în care singura facilitate cu adevărat critică, gândirea, se află în pragul colapsului. În fiecare zi, gestionez infrastructuri complexe și sisteme care nu au voie să dea greș, în timp ce totul în jurul meu pare să se prăbușească sub greutatea unei mediocrități triumfătoare. ​M-am săturat. M-am săturat de o lume care a devenit mai limitată și mai previzibilă decât ecranul unui telefon. Trăim într-o eră î n care tehnologia evoluează exponențial, în timp ce spiritul uman involuează spre grotesc. Este o epocă a deformităților, unde masele se amuză de urâțenia intelectuală și fizică, ridicând prostia la rang de spectacol, în timp ce profunzimea este privită cu suspiciune sau, mai rău, cu indiferență. ​În acest peisaj arid, a fi inteligent a devenit un blestem, o formă de nebunie solitară. Comunicar...
5 comentarii
Citiți mai multe

Oamenii‑Anotimpuri

Există un tip de liniște care se așază peste orașe exact când semafoarele încep să clipească mai des ca niște metronome obosite: o liniște care nu are nevoie de noapte ca să se facă simțită. E liniștea care se insinuează între două notificări, între două „am înțeles” și un „revin eu”, între un salut și ușa care se închide. În această liniște se coace, fără spectacol, singurătatea modernă: nu a celui izolat, ci a celui care trăiește în apropierea tuturor și în atingerea nimănui. Ne trezim din ce în ce mai des cu un fel de oboseală lucidă: corpul își face datoria, mintea bifurcă liste, dar undeva, într-un loc greu de numit, ceva încetinește. Nu e o tristețe stridentă, ci o uzură fină. Nu ține de vârstă, deși îi împrumută limbajul. Așa apare îmbătrânirea înainte de vreme: nu în riduri, ci în rezoluții emoționale coborâte, în viteze de reîncălzire tot mai mici, în ezitarea de a spune „îmi pasă” fără plasă de siguranță. Mă gândesc lucid la aceste lucruri intre monitoare... Există un spațiu...
Un comentariu
Citiți mai multe