Treceți la conținutul principal

La distanță de timp

Au trecut aproape douăzeci de ani și m-am întors, pentru prima dată, fără grabă, la ce a fost între noi. Intr-un schimb de noapte privind rasaritul de pe geamul din stanga , asteptand sa plec , sa dorm, sa revin la monoton. DAr pentru cateva clipe m-am intors... Nu ca să repar, nu ca să cer explicații și nici ca să schimb ceva. Doar ca să înțeleg fără să mai doară. Atunci credeam că trebuie să explic tot, să simt tot, să duc totul până la capăt. Credeam că intensitatea ține loc de adevăr și că dacă rămân suficient, lucrurile se vor așeza. Azi știu că nu a fost despre lipsă de iubire, ci despre diferență. Nu ai fost „prea mult”. Nu am fost "dramatică”. Nu ai fost „victimă”. Am fost doi oameni care vorbeau limbi emoționale diferite, în momente diferite de maturizare. Eu încercam să rămân deschisă. Tu învățai să te închizi... Niciuna dintre aceste poziții nu era greșită. Doar incompatibile. Tu aveai nevoie de control, de limite clare, de ziduri care să te țină în siguranță. Eu aveam nevoie de prezență, de continuitate, de confirmare.Dar mai presus de orice , de liniste. Tu aveai liniste, in jur, in viata, in casa.. Tu ai învățat să supraviețuiești retrăgându-te. Eu am învățat, mult mai târziu, că nu trebuie să rămân acolo unde trebuie să mă explic ca să exist. Am confundat atunci iubirea cu efortul și vinovăția cu responsabilitatea. Am crezut că dacă stau, dacă tac, dacă iert, dacă mă micșorez, lucrurile vor funcționa. Azi știu că unele plecări nu sunt abandon, ci singura formă de integritate. Nu te mai privesc prin ce am pierdut. Te privesc prin ce am învățat. Și ce am învățat e că oamenii nu se întâlnesc doar în timp, ci și în capacitatea lor de a rămâne deschiși unul față de celălalt. Noi nu am fost acolo în același moment. Si a durut... Si doare... DAr nu scriu asta ca să închid o rană — s-a închis singură, demult. Scriu ca să așez lucrurile la locul lor real. Ce a fost a fost important, dar nu definitoriu. A fost o etapă, nu un verdict. Astăzi nu mai caut confirmare în amintiri și nici dreptate în explicații. Știu cine am fost atunci și știu cine sunt acum. Și între ele nu e rușine, ci evoluție. Îți doresc iubire si masinile parcate in liniște, pe acelasi drum intr-o alta viata... Îți doresc sa ne ramanem in amintiri... Si pace... Eu am găsit-o.
Etichete:

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Prea departe

Am primit un mesaj din trecut... De un deceniu trecut. Unde greșeala cu trecutul purtau o conversație... Am înțeles azi ca disperarea indianului e pe departe de a se termina și e o chestiune de timp pana ma va amenință din nou spunându-i prezentului de complicație. Însă nu am de gând sa cedez de aceasta data, fie ce o fi. Nu vreau sa fiu tratata la fel ca și de parizianul trecutului meu. Orice aemintare ar exista, nu ma va îndupleca de aceasta data cât sa mai fac greșeli.. Îmi pare rău de tot ceea ce a fost și ca m-am lăsat dusa de val. Mi-aș dori doar ca prezentul sa ma dorească, măcar uneori cu ardoare, sa ma sărute pe gat și sa ma strângă în brate cu dorința carnala.. Vreau sa fiu dorita, dar nu obsedat. De as avea doar o dorința în lumea pe care o trăiesc ar fi ca printr-o minune, prezentul sa ma vrea la fel de mult ca alții care nu ma vor avea vreodată. Ar fi viata mea perfecta, însă acum, în căutarea perfecțiunii fac greșeli care ma vor putea costa liniștea... E așadar sexul mai ...
Un comentariu
Citiți mai multe

Arhitectura unui exil interior

Mă numesc Jolanda...  și trăiesc la granița dintre o precizie chirurgicală și o tăcere asurzitoare. ​De profesie sunt inginer de facilități critice – un titlu care sună ironic într-o lume în care singura facilitate cu adevărat critică, gândirea, se află în pragul colapsului. În fiecare zi, gestionez infrastructuri complexe și sisteme care nu au voie să dea greș, în timp ce totul în jurul meu pare să se prăbușească sub greutatea unei mediocrități triumfătoare. ​M-am săturat. M-am săturat de o lume care a devenit mai limitată și mai previzibilă decât ecranul unui telefon. Trăim într-o eră î n care tehnologia evoluează exponențial, în timp ce spiritul uman involuează spre grotesc. Este o epocă a deformităților, unde masele se amuză de urâțenia intelectuală și fizică, ridicând prostia la rang de spectacol, în timp ce profunzimea este privită cu suspiciune sau, mai rău, cu indiferență. ​În acest peisaj arid, a fi inteligent a devenit un blestem, o formă de nebunie solitară. Comunicar...
5 comentarii
Citiți mai multe

Oamenii‑Anotimpuri

Există un tip de liniște care se așază peste orașe exact când semafoarele încep să clipească mai des ca niște metronome obosite: o liniște care nu are nevoie de noapte ca să se facă simțită. E liniștea care se insinuează între două notificări, între două „am înțeles” și un „revin eu”, între un salut și ușa care se închide. În această liniște se coace, fără spectacol, singurătatea modernă: nu a celui izolat, ci a celui care trăiește în apropierea tuturor și în atingerea nimănui. Ne trezim din ce în ce mai des cu un fel de oboseală lucidă: corpul își face datoria, mintea bifurcă liste, dar undeva, într-un loc greu de numit, ceva încetinește. Nu e o tristețe stridentă, ci o uzură fină. Nu ține de vârstă, deși îi împrumută limbajul. Așa apare îmbătrânirea înainte de vreme: nu în riduri, ci în rezoluții emoționale coborâte, în viteze de reîncălzire tot mai mici, în ezitarea de a spune „îmi pasă” fără plasă de siguranță. Mă gândesc lucid la aceste lucruri intre monitoare... Există un spațiu...
Un comentariu
Citiți mai multe