Treceți la conținutul principal

Despre oboseala de a înțelege

Există o formă de oboseală care nu vine din muncă, ci din claritate. Nu e genul acela de epuizare care trece după un somn bun sau după un weekend în care nu faci nimic. E mai profundă, mai tăcută. Apare în momentul în care începi să vezi lucrurile exact așa cum sunt și nu mai găsești energia să le cosmetizezi. La început, luciditatea pare un avantaj. Ai impresia că ai înțeles ceva ce alții nu văd. Că ești cu un pas înainte, că nu te mai poți lăsa păcălit ușor. Devii atent la detalii, la nuanțe, la ceea ce nu se spune. Apoi se întâmplă ceva. Nu mai e nimic de descoperit. Doar de confirmat. Și confirmarea asta devine obositoare. Pentru că realitatea nu se schimbă odată ce ai înțeles-o. Nu devine mai bună, mai coerentă sau mai suportabilă. Devine doar mai clară. Iar claritatea nu liniștește. Ea elimină scuzele. Nu mai poți spune că „poate va fi altfel”. Nu mai poți spera fără să știi exact ce ignori. Nu mai poți simți lucrurile fără acel strat subțire de analiză care le răcește. Și atunci începi să înțelegi altceva: că nu toți oamenii vor, de fapt, să știe. Pentru unii, confuzia e confortabilă. Le permite să rămână. Le permite să creadă. Le permite să nu plece la timp. Luciditatea face exact opusul. Te scoate din lucruri înainte să doară suficient încât să pară justificat. Îți arată finalul în timp ce încă ești la început. Îți rupe iluzia fără să-ți dea nimic în schimb. Și rămâi cu o formă ciudată de echilibru. Funcționezi. Înțelegi. Mergi mai departe. Dar fără acea ușurință cu care trăiai înainte. Poate că asta e, de fapt, costul real al lucidității: nu pierzi oamenii, nu pierzi situații. Pierzi capacitatea de a nu ști.
Etichete:

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Prea departe

Am primit un mesaj din trecut... De un deceniu trecut. Unde greșeala cu trecutul purtau o conversație... Am înțeles azi ca disperarea indianului e pe departe de a se termina și e o chestiune de timp pana ma va amenință din nou spunându-i prezentului de complicație. Însă nu am de gând sa cedez de aceasta data, fie ce o fi. Nu vreau sa fiu tratata la fel ca și de parizianul trecutului meu. Orice aemintare ar exista, nu ma va îndupleca de aceasta data cât sa mai fac greșeli.. Îmi pare rău de tot ceea ce a fost și ca m-am lăsat dusa de val. Mi-aș dori doar ca prezentul sa ma dorească, măcar uneori cu ardoare, sa ma sărute pe gat și sa ma strângă în brate cu dorința carnala.. Vreau sa fiu dorita, dar nu obsedat. De as avea doar o dorința în lumea pe care o trăiesc ar fi ca printr-o minune, prezentul sa ma vrea la fel de mult ca alții care nu ma vor avea vreodată. Ar fi viata mea perfecta, însă acum, în căutarea perfecțiunii fac greșeli care ma vor putea costa liniștea... E așadar sexul mai ...
Un comentariu
Citiți mai multe

Arhitectura unui exil interior

Mă numesc Jolanda...  și trăiesc la granița dintre o precizie chirurgicală și o tăcere asurzitoare. ​De profesie sunt inginer de facilități critice – un titlu care sună ironic într-o lume în care singura facilitate cu adevărat critică, gândirea, se află în pragul colapsului. În fiecare zi, gestionez infrastructuri complexe și sisteme care nu au voie să dea greș, în timp ce totul în jurul meu pare să se prăbușească sub greutatea unei mediocrități triumfătoare. ​M-am săturat. M-am săturat de o lume care a devenit mai limitată și mai previzibilă decât ecranul unui telefon. Trăim într-o eră î n care tehnologia evoluează exponențial, în timp ce spiritul uman involuează spre grotesc. Este o epocă a deformităților, unde masele se amuză de urâțenia intelectuală și fizică, ridicând prostia la rang de spectacol, în timp ce profunzimea este privită cu suspiciune sau, mai rău, cu indiferență. ​În acest peisaj arid, a fi inteligent a devenit un blestem, o formă de nebunie solitară. Comunicar...
5 comentarii
Citiți mai multe

Oamenii‑Anotimpuri

Există un tip de liniște care se așază peste orașe exact când semafoarele încep să clipească mai des ca niște metronome obosite: o liniște care nu are nevoie de noapte ca să se facă simțită. E liniștea care se insinuează între două notificări, între două „am înțeles” și un „revin eu”, între un salut și ușa care se închide. În această liniște se coace, fără spectacol, singurătatea modernă: nu a celui izolat, ci a celui care trăiește în apropierea tuturor și în atingerea nimănui. Ne trezim din ce în ce mai des cu un fel de oboseală lucidă: corpul își face datoria, mintea bifurcă liste, dar undeva, într-un loc greu de numit, ceva încetinește. Nu e o tristețe stridentă, ci o uzură fină. Nu ține de vârstă, deși îi împrumută limbajul. Așa apare îmbătrânirea înainte de vreme: nu în riduri, ci în rezoluții emoționale coborâte, în viteze de reîncălzire tot mai mici, în ezitarea de a spune „îmi pasă” fără plasă de siguranță. Mă gândesc lucid la aceste lucruri intre monitoare... Există un spațiu...
Un comentariu
Citiți mai multe