Treceți la conținutul principal

Defectele tale

Care e motivul pentru care inca mai respir? De ce inca inima asta tampita imi bate desi cel care a avut contributia la crearea ei vrea sa mor? Vreau doar sa stiu, ce vrei sa faci cu sufletul meu odata ce ti-l las prin testament ? Crezi ca de-l vinzi, cineva-l va cumpara? Speri ca te vei imbogati? Hai sa te trezesc la realitate! Nu vrea nimeni un suflet rupt de zeci de oameni. As vrea sa cumpar si eu unul, dar intact... gasesti asa ceva?

Uite, pentru tine, alerg pana in cel mai inalt loc unde stateam candva cand unicul om caruia ii pasa de mine era inca in viata... si stau, si ma decid daca iti las viata libera fara mine. Stau pe marginea aia de imi place atat de mult, iar acum nimeni nu intra pe usa de metal sa ma salveze. Oamenii par atat de mici de-aici de sus. Ma simt mai putin om acum. Imi vine sa ii frang pe fiecare-n parte si sa ii strivesc pentru ca nu stiu sa aprecieze ce au nici unul dintre ei. Ma ridic in picioare, contrar asteptarilor tale! Si inca nu ma dezechilibrez. Asta nu ai vazut in mine desi ma cunosti de douazeci de ani. Nu pic daca nu vreau, nu cad daca nu mi se distrage atentia, nu ma dezechilibrez daca vreau sa rezist pentru un anumit motiv. Dar bravo! Tu mi le-ai luat pe toate. I-ale pe toate. Macar fericirea ta sa fie simpla, si complica-mi sufletul... daca il mai prizi!

Comentarii

  1. Unele decizi o sa ne bantuie toata viata , ai ales , acum suporti consecintele...Take care

    RăspundețiȘtergere
  2. nu e vorba de deciziile vietii mele pe care le-am luat singura , ci de cele pe care le-au ales ceilalti de la bun inceput pentru mine...

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Prea departe

Am primit un mesaj din trecut... De un deceniu trecut. Unde greșeala cu trecutul purtau o conversație... Am înțeles azi ca disperarea indianului e pe departe de a se termina și e o chestiune de timp pana ma va amenință din nou spunându-i prezentului de complicație. Însă nu am de gând sa cedez de aceasta data, fie ce o fi. Nu vreau sa fiu tratata la fel ca și de parizianul trecutului meu. Orice aemintare ar exista, nu ma va îndupleca de aceasta data cât sa mai fac greșeli.. Îmi pare rău de tot ceea ce a fost și ca m-am lăsat dusa de val. Mi-aș dori doar ca prezentul sa ma dorească, măcar uneori cu ardoare, sa ma sărute pe gat și sa ma strângă în brate cu dorința carnala.. Vreau sa fiu dorita, dar nu obsedat. De as avea doar o dorința în lumea pe care o trăiesc ar fi ca printr-o minune, prezentul sa ma vrea la fel de mult ca alții care nu ma vor avea vreodată. Ar fi viata mea perfecta, însă acum, în căutarea perfecțiunii fac greșeli care ma vor putea costa liniștea... E așadar sexul mai ...

Arhitectura unui exil interior

Mă numesc Jolanda...  și trăiesc la granița dintre o precizie chirurgicală și o tăcere asurzitoare. ​De profesie sunt inginer de facilități critice – un titlu care sună ironic într-o lume în care singura facilitate cu adevărat critică, gândirea, se află în pragul colapsului. În fiecare zi, gestionez infrastructuri complexe și sisteme care nu au voie să dea greș, în timp ce totul în jurul meu pare să se prăbușească sub greutatea unei mediocrități triumfătoare. ​M-am săturat. M-am săturat de o lume care a devenit mai limitată și mai previzibilă decât ecranul unui telefon. Trăim într-o eră î n care tehnologia evoluează exponențial, în timp ce spiritul uman involuează spre grotesc. Este o epocă a deformităților, unde masele se amuză de urâțenia intelectuală și fizică, ridicând prostia la rang de spectacol, în timp ce profunzimea este privită cu suspiciune sau, mai rău, cu indiferență. ​În acest peisaj arid, a fi inteligent a devenit un blestem, o formă de nebunie solitară. Comunicar...

Oamenii‑Anotimpuri

Există un tip de liniște care se așază peste orașe exact când semafoarele încep să clipească mai des ca niște metronome obosite: o liniște care nu are nevoie de noapte ca să se facă simțită. E liniștea care se insinuează între două notificări, între două „am înțeles” și un „revin eu”, între un salut și ușa care se închide. În această liniște se coace, fără spectacol, singurătatea modernă: nu a celui izolat, ci a celui care trăiește în apropierea tuturor și în atingerea nimănui. Ne trezim din ce în ce mai des cu un fel de oboseală lucidă: corpul își face datoria, mintea bifurcă liste, dar undeva, într-un loc greu de numit, ceva încetinește. Nu e o tristețe stridentă, ci o uzură fină. Nu ține de vârstă, deși îi împrumută limbajul. Așa apare îmbătrânirea înainte de vreme: nu în riduri, ci în rezoluții emoționale coborâte, în viteze de reîncălzire tot mai mici, în ezitarea de a spune „îmi pasă” fără plasă de siguranță. Mă gândesc lucid la aceste lucruri intre monitoare... Există un spațiu...