Treceți la conținutul principal

Pentru ca pot!

E amuzant atunci cand te gandesti la faptul ca era o vreme cand lumea se oprea in loc. Astazi vad ca timpul trece, si pierd tot ce las in urma. Pierd oameni pe care ii voiam in viata mea, si alaturi de care tot restul viitorului meu ar fi fost altfel. ( Sper ca acolo unde esti, sa fi bine...odihneste-te in pace! )

Nu ma pot indragosti de primul de pe hi5 care mi-a cerut un id, si nici de primul strain interesat de blogul meu pe care mai apoi il gasesc pe facebook. Sentimentele mele trebuie consolidate, si impaturite cu grija si pastrate in formol o viata intreaga. Eu am prea putine sentimente ca sa le irosesc pentru orice jeg de om. Sunt doar cativa ce au o parte din mine. Carora le doresc doar sa le fie bine. Indiferent ce vad ei in mine sau prin ...mine...

Nu o lungesc. Nu am chef... Vreau doar sa zic, ca mereu oamenii importanti stau in spate... Sunt momente cand fara anumite persoane parca nu pot sa zbor...dar asta nu va insemna niciodata ca voi ceda,si nu voi invata sa merg pe jos. Pentru ca indiferent ce as lasa in urma,viata mea continua... mi-e dor de voi! De voi toti, care nu mai sunteti, si care mi-ati schimbat viata cu absenta voastra.

Odihniti-va-n pace!

Comentarii

  1. mi-era atat de dor de postarile tale,sincer,m-am saturat sa spun ca simt acceasi chestie nasoala..as vrea ca sa vad la tine prin postari fraza de genul "sint fericita" pentru ca la mine astfel de stari sint calatoare... monotonie ..atat,cit despre cei ce nu mai sunt..cred ca nici nu au meritat sa fie alaturi de tine <3

    RăspundețiȘtergere
  2. Da..sunt unii oameni care sunt in trecut pentru ca nu mai au deminitatea de a face parte din prezent, sau poate pur si simplu nu ii mai vreau in viata mea, insa mi-e dor de cei care erau...voiam sa faca parte din tot restul vietii mele si nu mai sunt... si unii din acestia... sunt undeva unde nu ii mai pot vedea vreodata... Mersi Otilia... :*

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Prea departe

Am primit un mesaj din trecut... De un deceniu trecut. Unde greșeala cu trecutul purtau o conversație... Am înțeles azi ca disperarea indianului e pe departe de a se termina și e o chestiune de timp pana ma va amenință din nou spunându-i prezentului de complicație. Însă nu am de gând sa cedez de aceasta data, fie ce o fi. Nu vreau sa fiu tratata la fel ca și de parizianul trecutului meu. Orice aemintare ar exista, nu ma va îndupleca de aceasta data cât sa mai fac greșeli.. Îmi pare rău de tot ceea ce a fost și ca m-am lăsat dusa de val. Mi-aș dori doar ca prezentul sa ma dorească, măcar uneori cu ardoare, sa ma sărute pe gat și sa ma strângă în brate cu dorința carnala.. Vreau sa fiu dorita, dar nu obsedat. De as avea doar o dorința în lumea pe care o trăiesc ar fi ca printr-o minune, prezentul sa ma vrea la fel de mult ca alții care nu ma vor avea vreodată. Ar fi viata mea perfecta, însă acum, în căutarea perfecțiunii fac greșeli care ma vor putea costa liniștea... E așadar sexul mai ...

Arhitectura unui exil interior

Mă numesc Jolanda...  și trăiesc la granița dintre o precizie chirurgicală și o tăcere asurzitoare. ​De profesie sunt inginer de facilități critice – un titlu care sună ironic într-o lume în care singura facilitate cu adevărat critică, gândirea, se află în pragul colapsului. În fiecare zi, gestionez infrastructuri complexe și sisteme care nu au voie să dea greș, în timp ce totul în jurul meu pare să se prăbușească sub greutatea unei mediocrități triumfătoare. ​M-am săturat. M-am săturat de o lume care a devenit mai limitată și mai previzibilă decât ecranul unui telefon. Trăim într-o eră î n care tehnologia evoluează exponențial, în timp ce spiritul uman involuează spre grotesc. Este o epocă a deformităților, unde masele se amuză de urâțenia intelectuală și fizică, ridicând prostia la rang de spectacol, în timp ce profunzimea este privită cu suspiciune sau, mai rău, cu indiferență. ​În acest peisaj arid, a fi inteligent a devenit un blestem, o formă de nebunie solitară. Comunicar...

Oamenii‑Anotimpuri

Există un tip de liniște care se așază peste orașe exact când semafoarele încep să clipească mai des ca niște metronome obosite: o liniște care nu are nevoie de noapte ca să se facă simțită. E liniștea care se insinuează între două notificări, între două „am înțeles” și un „revin eu”, între un salut și ușa care se închide. În această liniște se coace, fără spectacol, singurătatea modernă: nu a celui izolat, ci a celui care trăiește în apropierea tuturor și în atingerea nimănui. Ne trezim din ce în ce mai des cu un fel de oboseală lucidă: corpul își face datoria, mintea bifurcă liste, dar undeva, într-un loc greu de numit, ceva încetinește. Nu e o tristețe stridentă, ci o uzură fină. Nu ține de vârstă, deși îi împrumută limbajul. Așa apare îmbătrânirea înainte de vreme: nu în riduri, ci în rezoluții emoționale coborâte, în viteze de reîncălzire tot mai mici, în ezitarea de a spune „îmi pasă” fără plasă de siguranță. Mă gândesc lucid la aceste lucruri intre monitoare... Există un spațiu...