Simplitatea care ne strigă pe nume

Nu ne-am născut să stingem incendii de facturi și să numărăm zilele ca pe niște monede fără valoare. Ne-am născut să fim iarba care nu întreabă pe cine sprijină, ci doar crește, într-o încăpățânare verde pe care nimeni nu i-o poate lua. Când pășești desculț, pământul nu îți judecă pașii, te primește ca pe un dor vechi, uitat într-un sertar al sufletului. Sub tălpi, viața are o voce, un murmur ascuns, ca și cum planeta întreagă ți-ar respira numele. Ar trebui să stăm mai des jos, în pulberea liniștită a zilei, lăsând cerul să cadă peste noi ca o pătură subțire de lumină. Să ne odihnim coastele pe pământul care ne-a crescut, și să lăsăm gândurile grele să se topească în norii care nu cer nimic în schimb. Ții minte? Când vedeam un avion, îi dăruiam o dorință — ușoară ca un fir de păpădie, încredințată cerului ca unui frate mai mare. Eram copii, și pentru noi fiecare urmă albă era o șansă, un drum spre ceva ce nu avea nevoie de explicații. Acum cerul e plin de avioane, atât de plin că parcă nu mai are loc pentru dorințe. Zboară una după alta, ca niște săgeți grăbite care nu se opresc nicăieri. Și noi, la sol, am uitat să mai ridicăm privirea — avem mâinile ocupate cu lucruri care nu ne salvează, și inima prea plină de zgomote fără sens. Poate că dorințele nu au dispărut, ci doar s-au ascuns în colțuri de copilărie pe care nu le mai vizităm. Poate că cerul încă ne așteaptă, cu brațele larg deschise, dar noi trecem pe lângă el ca pe lângă un prieten vechi pe care nu-l mai recunoaștem. Simplitatea vieții nu e o lecție, e o reamintire: că trăim ca să simțim, nu ca să bifăm zile. Să ne lăsăm, măcar uneori, în voia ierbii, a luminii, a vântului care nu cere permisiune. Și poate, într-o noapte în care vom avea curajul să stăm întinși pe pământ, vom vedea și o stea căzătoare. Atunci — chiar dacă cerul e plin de avioane, să ne amintim pentru o clipă cum e să-ți pui o dorință fără să-ți fie teamă că nu se va împlini.