Treceți la conținutul principal

Cealalta femeie ...

Sunt cealaltă femeie Într-o bună zi voi fi și eu doar o ivire pe o stradă. Voi fi pentru tine cealaltă femeie. Și atunci sufletul meu va avea gust de vin alb prelins, demisec sau ginul plăcerii — îți spun cert — pentru că singură îmi voi alege ce gust va avea abandonul în care te-mping. Și viitorul mi-l voi trăi sacadat. Cu alte buze pline, cu sufletul gol, dintr-un prim sărut până în așternutul unei nopți de vicii. Deși cu greu voi suporta mirosul altei uitări de-o clipă, voi avea gândul plin și sufletul de vin, sau de lacrimi și nopți în chin. Sunt doar cuvinte cu care jonglăm atunci când uităm visele unei alte femei — uneia oarecare, așa cum am fost și eu pe când îmi călcam poveștile, le apretam și așteptam cuminte un final fericit ce știam vag că e alt destin. Într-o bună zi voi deveni eu cealaltă femeie. Mă vei iubi pentru că e simplu să iubești ce nu mai cunoști. Mă vei dori pentru că e simplu să dorești ce nu mai posezi. Mă vei urî pentru că e simplu să urăști omul care te doboară încet, milimetric. Și-n sinea mea eu te voi iubi, pentru că e simplu să continui să iubești. Atunci voi trăi poate dintr-un salt într-altul, dintr-un bărbat în altul, amanta oricui și sufletul nimănui. O gură de apă sărată după luni întregi de sete istovitoare. Un sărut plin de scrum pe buzele fumătorului care nu mai crede în iubire mai mult decât în subiectul unui roman adolescentin. Sexul va deveni un viciu sănătos, prescris de toți oamenii care încă mai cred că fericirea se găsește de unul singur. Acum aproape că-mi vine să râd gândindu-mă la imaginea ta purtând într-un suflet stins imaginea mea, știind că m-ai avut. M-ai rănit și trădat, m-ai schimbat pentru o oarecare. Și totuși, acum sunt eu femeia altcuiva, iar tu, în brațe, cuprinzi femeia ta, cu gândul spre vest. Amintiri, în rest. Îți torni un pahar de vin și bei apă sărată, știind că eu sunt cealaltă femeie.

Comentarii

  1. care femeie ramane in mintea unui om ? nu conteaza a cata vei fi.. doar fi cea care e ultimul gand al unui barbat pe patul mortii...

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Prea departe

Am primit un mesaj din trecut... De un deceniu trecut. Unde greșeala cu trecutul purtau o conversație... Am înțeles azi ca disperarea indianului e pe departe de a se termina și e o chestiune de timp pana ma va amenință din nou spunându-i prezentului de complicație. Însă nu am de gând sa cedez de aceasta data, fie ce o fi. Nu vreau sa fiu tratata la fel ca și de parizianul trecutului meu. Orice aemintare ar exista, nu ma va îndupleca de aceasta data cât sa mai fac greșeli.. Îmi pare rău de tot ceea ce a fost și ca m-am lăsat dusa de val. Mi-aș dori doar ca prezentul sa ma dorească, măcar uneori cu ardoare, sa ma sărute pe gat și sa ma strângă în brate cu dorința carnala.. Vreau sa fiu dorita, dar nu obsedat. De as avea doar o dorința în lumea pe care o trăiesc ar fi ca printr-o minune, prezentul sa ma vrea la fel de mult ca alții care nu ma vor avea vreodată. Ar fi viata mea perfecta, însă acum, în căutarea perfecțiunii fac greșeli care ma vor putea costa liniștea... E așadar sexul mai ...

Arhitectura unui exil interior

Mă numesc Jolanda...  și trăiesc la granița dintre o precizie chirurgicală și o tăcere asurzitoare. ​De profesie sunt inginer de facilități critice – un titlu care sună ironic într-o lume în care singura facilitate cu adevărat critică, gândirea, se află în pragul colapsului. În fiecare zi, gestionez infrastructuri complexe și sisteme care nu au voie să dea greș, în timp ce totul în jurul meu pare să se prăbușească sub greutatea unei mediocrități triumfătoare. ​M-am săturat. M-am săturat de o lume care a devenit mai limitată și mai previzibilă decât ecranul unui telefon. Trăim într-o eră î n care tehnologia evoluează exponențial, în timp ce spiritul uman involuează spre grotesc. Este o epocă a deformităților, unde masele se amuză de urâțenia intelectuală și fizică, ridicând prostia la rang de spectacol, în timp ce profunzimea este privită cu suspiciune sau, mai rău, cu indiferență. ​În acest peisaj arid, a fi inteligent a devenit un blestem, o formă de nebunie solitară. Comunicar...

Oamenii‑Anotimpuri

Există un tip de liniște care se așază peste orașe exact când semafoarele încep să clipească mai des ca niște metronome obosite: o liniște care nu are nevoie de noapte ca să se facă simțită. E liniștea care se insinuează între două notificări, între două „am înțeles” și un „revin eu”, între un salut și ușa care se închide. În această liniște se coace, fără spectacol, singurătatea modernă: nu a celui izolat, ci a celui care trăiește în apropierea tuturor și în atingerea nimănui. Ne trezim din ce în ce mai des cu un fel de oboseală lucidă: corpul își face datoria, mintea bifurcă liste, dar undeva, într-un loc greu de numit, ceva încetinește. Nu e o tristețe stridentă, ci o uzură fină. Nu ține de vârstă, deși îi împrumută limbajul. Așa apare îmbătrânirea înainte de vreme: nu în riduri, ci în rezoluții emoționale coborâte, în viteze de reîncălzire tot mai mici, în ezitarea de a spune „îmi pasă” fără plasă de siguranță. Mă gândesc lucid la aceste lucruri intre monitoare... Există un spațiu...