i will never forget... the way you looked that night....
.Luni intregi au trecut fara sa te mai aud , sau sa stiu ca ma astepti acasa. Si au fost si zile in care am zambit intreaga zi , si a trecut totul pentru ca in sinea mea stiam ca esti inca acolo... Dar sunt zeci de zile cand imi amintesc fiecare detaliu din ultimele clipe in care ti-am simtit caldura...Cand mainile tale raspudeau la imbratisare...desi erau slabite de ani de munca prin sclavie pentru ca nu a contat pentru nimeni nivelul tau de inteligenta... Iti aparusera pete inchise pe maini...de batranetea prematura la care te-a impins boala ultimilor ani...insa sangele inca-ti curgea pe sub pielea vanata de la multimea de intepaturi de ace. Nu te plangeai niciodata , chiar si-atunci cand dincolo de ochii tai se vedea o durere de neimaginat. N-ai vrut niciodata sa stiu ca ti-e rau....si cat de tare te doare totul... Dar....ai renuntat in ultimele clipe pentru ca nu mai suportai? Sau...ce-a fost acolo in ultimele clipe? La ce te-ai gandit ? Ce a fost ultima imagine pe care ai vazut-o? ultimul tau gand..? M-ai auzit cand ti-am spus la ureche ca te iubesc? Ai mai simtit ultima imbratisare? ..Atunci am putut sa te strang in brate cate de tare am putut, pentru ca nu mai erai fragil , nu te mai durea... nu mai erai...in viata...dar erai inca moale si cald...erau doar cateva ore de la ultima ta rasuflare , dar am ajuns prea tarziu...mult prea tarziu cat sa nu te fi lasat sa mori singur, pe un pat strain.
As fi putut sa te salvez?
Stateam doar eu si tu , in incaperea aia rece si intunecata , ceilalti plecasera afara , sau au inteles intr-un mod firesc faptul ca am nevoie de intimitate , sa pot plange unde nimeni nu ma vede, si iti scriam scrisoarea pe care o ai la piept , in buznarul costumului pe care l-ai purtat si-atunci cand ai fost mandru de mine ca am avut acelasi nume cand am parasit cladirea. Ma durea ca nu-mi raspunzi nici unei intrebari , ca nu miscai , desi ochii tai deschisi nu tradau faptul ca nu mai respiri.
Stii cat de mult mi-as fi dorit pana in ultima clipa sa se intample imposibilul si sa iti vad pieptul cum se ridica usor si coboara , la fel cum descriai si tu momentele in caietul tau albastru pe care doar eu aveam dreptul sa-l citesc. Am gasit si eu tigari la tine-n buzunar... nu 16 , dar tot cu "M" incepea marca lor , ironie nu?
.
.Ti-aduci aminte cand dansam? Iti atingeam gatul slabit , si pielea subtire , si cantam usor in urechea ta , iar tu ma tineai strans , de parca stiai ca va fi ultima data , si totodata prima data dupa multi ani. Stii la ce ma gandeam atunci? Probabil la acelasi lucru ca si tine. Sa nu se termine niciodata melodia , clipa si imaginea din fata ochiilor sa imi fie aceeasi. Ce n-as da sa te mai vad acum , sa ma suni cu orice motiv , sau sa ma enervezi ca imi intrai in casa fara sa stiu cu motive simple si copilaresti , iar tu poate veneai doar sa ma mai vezi , doar sa te mai apropii de mine si sa imi dai de inteles ca regreti toate momentele in care te uram , in care ma raneai si imi era teama de tine fara rost.
Inca nu pot accepta realitatea , si probabil deabia acum te inteleg de ce vorbeai uneori singur in bucatarie... Priveste-ma , asta fac si eu acum. Doar in alt mod. Eu scriu , desi stiu ca nu vei citi vreodata. Desi nu vei stii ce simt , dar banuiai totusi totul... Noi suntem atat de asemanatori , si stiai asta ..inca din momentul in care stateam intinsa pe covorul din bucatarie iar tu imi desenai la masa imaginea din minte. Intre noi mereu a fost o conexiune mai aparte. Si-acum ma simt pierduta , incompleta si singura fara tine.
Am plecat sa uit , asa cum ai incercat si tu candva in cazul tau, dar de ce nu merge? De ce ma doare inca atat de tare si mereu am impresia ca sunteti trei cei care ma astepati acasa , nu unul.....
Înțeleg, acum, că prea târziu mă întorc acasă. Prea târziu mă întorc cu adevărat...pentru ca nimic nu ma asteapta acasa decat o altfel de viata pe care nu o vreau...incompleta.
Mergeam destul de rar la casa unde copilarisem si nimic nu se schimbase, găsind mereu motive și lucruri mai importante de făcut. Poate era de vină vârsta, poate timpul care mă gonea spre alte drumuri sau faptul ca stiam ca maine va fi la fel , si nimic nu poate schimba asta,, dar sosise si ziua in care totul avea sa se schimbe. Dar asta aveam să înțeleg mai târziu.
Nu ti-am spus-o niciodata dar aveam un entuziasm aparte pentru craciunul care a trecut , probabil de aceea am facut si tot ceea ce voiam sa fac indiferent cat avea sa ma coste si cate sacrificii aveam sa fac. Daca as fi stiut macar ca e ultimul ... De unde era sa stiu ca intr-o saptamana de la craciun , casa va fi goala? Cum era sa cred ca la 48 de ore de la telefonul in care vocea ei urla disperata , avea sa mai sune la aceeasi ora , cu o disperare mai mare , imposibila. Care era probabilitatea sa impariti acelasi numar al mortii , aceeasi ora , aceeasi masa in aceeasi capela rece si-acelasi model de sicriu langa care scria acelasi nume de familie ? Cum era sa cred asa ceva? Cum pot sa trec peste asta? Poate fi adevarat si atat de cruda viata asta si anul acesta sa fie inceputul unei vieti pe care nu o voiam?
Pot trece peste momentele in care n-am stiut sa le pretuiesc nestiind ca sunt ultimele? Cum pot avea puterea de a nu riposta in fata celei care va imparte sangele din vene si acum pretinde parte din viata ta si-a ei , desi astepta finalul unui serial in ultimele minute in care o mai putea vedea pe cea care v-a dat viata, si tu erai pe o masa rece , fara haine , cu un numar agatat de talpa piciorulu , un anonim intr-un salon neutru?
Am pierdut mult timp alergând după fericire.
După fericirea lângă un bărbat sau după satisfacția unui job care speram sa-mi aduca bogatia si viata pe care o visam si pe care ajungeam să îl urăsc între timp. Credeam că fericirea se clădește într-un oraș mare, cat mai in vest , in straini , cu un bărbat potrivit, ieșiri cu prietenii care nu-mi stiau trecutul , carieră și shopping la nesfârșit la brand-uri celebre. Nu am conștientizat nicio clipă că cea mai mare fericire era acasă atunci cand mancam inghesuiti toti patru la masa din bucatarie , tu mereu la perete ,tata in colt in dreapta mea , mama in fata iar momo in stanga mea. Mi-e dor sa rad cand mama nu putea deschide niciodata frigiderul decat daca momo isi tragea scaunul cumva , mi-e dor sa ciocnesc un pahar de bere dupa masa pe care o mancam atunci repede sa ma ridic si sa plec afara. As vrea ca "acasa" sa insemne aceleasi cafele pe balcon , ori videoclipurile ce mergeau fara ca nimeni sa fie in camera. Cu tata, lăsându-l să mă alinte cât și-ar fi dorit, sau chemandu-ma sa-i admir inca o fimare facuta in ultimul week-end cand era soare. Mi-e dor si de-abia acum am inteles ca acasa e familia de care nu voi mai avea parte vreodata , si nici concediile la casa unde ne strangeam cu totii si chefuiam si dansam pana dimineata fara sa ne pese de vecini , pentru ca si ei erau la noi. Acum voi nu mai sunteti , nu va mai simt , nu va mai aud , casa e ruine , iar viata mi-e la fel...
Mi-a luat prea mult timp sa inteleg și pentru tine si momo este prea târziu.
Acum încerc să dau tot ce nu am știut atunci, să îi ofer mamei dragostea și grija de care are nevoie desi tu m-ai invatat sa nu fiu siropoasa , dar sper ca in sinea ei sa stie ce simt cu adevarat.Vreau sa mai am momente in care să râd și să plâng pe umărul ei, să îi gătesc, să o alint, să îi mulțumesc prin a fi acolo cat de mult cu putinta. Acum, drumul spre casă e cel mai frumos drum din toate pe care le-am făcut în viață dar singurul care-mi opreste inima pret de cateva secunde de fiecare data cand realizez ca nu trei persoane ma mai asteapta in prag , ci doar mama....
Înțeleg acum că prea târziu mă întorc la acelasi 'acasă'...
.Luni intregi au trecut fara sa te mai aud , sau sa stiu ca ma astepti acasa. Si au fost si zile in care am zambit intreaga zi , si a trecut totul pentru ca in sinea mea stiam ca esti inca acolo... Dar sunt zeci de zile cand imi amintesc fiecare detaliu din ultimele clipe in care ti-am simtit caldura...Cand mainile tale raspudeau la imbratisare...desi erau slabite de ani de munca prin sclavie pentru ca nu a contat pentru nimeni nivelul tau de inteligenta... Iti aparusera pete inchise pe maini...de batranetea prematura la care te-a impins boala ultimilor ani...insa sangele inca-ti curgea pe sub pielea vanata de la multimea de intepaturi de ace. Nu te plangeai niciodata , chiar si-atunci cand dincolo de ochii tai se vedea o durere de neimaginat. N-ai vrut niciodata sa stiu ca ti-e rau....si cat de tare te doare totul... Dar....ai renuntat in ultimele clipe pentru ca nu mai suportai? Sau...ce-a fost acolo in ultimele clipe? La ce te-ai gandit ? Ce a fost ultima imagine pe care ai vazut-o? ultimul tau gand..? M-ai auzit cand ti-am spus la ureche ca te iubesc? Ai mai simtit ultima imbratisare? ..Atunci am putut sa te strang in brate cate de tare am putut, pentru ca nu mai erai fragil , nu te mai durea... nu mai erai...in viata...dar erai inca moale si cald...erau doar cateva ore de la ultima ta rasuflare , dar am ajuns prea tarziu...mult prea tarziu cat sa nu te fi lasat sa mori singur, pe un pat strain.
As fi putut sa te salvez?
Stateam doar eu si tu , in incaperea aia rece si intunecata , ceilalti plecasera afara , sau au inteles intr-un mod firesc faptul ca am nevoie de intimitate , sa pot plange unde nimeni nu ma vede, si iti scriam scrisoarea pe care o ai la piept , in buznarul costumului pe care l-ai purtat si-atunci cand ai fost mandru de mine ca am avut acelasi nume cand am parasit cladirea. Ma durea ca nu-mi raspunzi nici unei intrebari , ca nu miscai , desi ochii tai deschisi nu tradau faptul ca nu mai respiri.
Stii cat de mult mi-as fi dorit pana in ultima clipa sa se intample imposibilul si sa iti vad pieptul cum se ridica usor si coboara , la fel cum descriai si tu momentele in caietul tau albastru pe care doar eu aveam dreptul sa-l citesc. Am gasit si eu tigari la tine-n buzunar... nu 16 , dar tot cu "M" incepea marca lor , ironie nu?
.
.Ti-aduci aminte cand dansam? Iti atingeam gatul slabit , si pielea subtire , si cantam usor in urechea ta , iar tu ma tineai strans , de parca stiai ca va fi ultima data , si totodata prima data dupa multi ani. Stii la ce ma gandeam atunci? Probabil la acelasi lucru ca si tine. Sa nu se termine niciodata melodia , clipa si imaginea din fata ochiilor sa imi fie aceeasi. Ce n-as da sa te mai vad acum , sa ma suni cu orice motiv , sau sa ma enervezi ca imi intrai in casa fara sa stiu cu motive simple si copilaresti , iar tu poate veneai doar sa ma mai vezi , doar sa te mai apropii de mine si sa imi dai de inteles ca regreti toate momentele in care te uram , in care ma raneai si imi era teama de tine fara rost.
Inca nu pot accepta realitatea , si probabil deabia acum te inteleg de ce vorbeai uneori singur in bucatarie... Priveste-ma , asta fac si eu acum. Doar in alt mod. Eu scriu , desi stiu ca nu vei citi vreodata. Desi nu vei stii ce simt , dar banuiai totusi totul... Noi suntem atat de asemanatori , si stiai asta ..inca din momentul in care stateam intinsa pe covorul din bucatarie iar tu imi desenai la masa imaginea din minte. Intre noi mereu a fost o conexiune mai aparte. Si-acum ma simt pierduta , incompleta si singura fara tine.
Am plecat sa uit , asa cum ai incercat si tu candva in cazul tau, dar de ce nu merge? De ce ma doare inca atat de tare si mereu am impresia ca sunteti trei cei care ma astepati acasa , nu unul.....
Înțeleg, acum, că prea târziu mă întorc acasă. Prea târziu mă întorc cu adevărat...pentru ca nimic nu ma asteapta acasa decat o altfel de viata pe care nu o vreau...incompleta.
Mergeam destul de rar la casa unde copilarisem si nimic nu se schimbase, găsind mereu motive și lucruri mai importante de făcut. Poate era de vină vârsta, poate timpul care mă gonea spre alte drumuri sau faptul ca stiam ca maine va fi la fel , si nimic nu poate schimba asta,, dar sosise si ziua in care totul avea sa se schimbe. Dar asta aveam să înțeleg mai târziu.
Nu ti-am spus-o niciodata dar aveam un entuziasm aparte pentru craciunul care a trecut , probabil de aceea am facut si tot ceea ce voiam sa fac indiferent cat avea sa ma coste si cate sacrificii aveam sa fac. Daca as fi stiut macar ca e ultimul ... De unde era sa stiu ca intr-o saptamana de la craciun , casa va fi goala? Cum era sa cred ca la 48 de ore de la telefonul in care vocea ei urla disperata , avea sa mai sune la aceeasi ora , cu o disperare mai mare , imposibila. Care era probabilitatea sa impariti acelasi numar al mortii , aceeasi ora , aceeasi masa in aceeasi capela rece si-acelasi model de sicriu langa care scria acelasi nume de familie ? Cum era sa cred asa ceva? Cum pot sa trec peste asta? Poate fi adevarat si atat de cruda viata asta si anul acesta sa fie inceputul unei vieti pe care nu o voiam?
Pot trece peste momentele in care n-am stiut sa le pretuiesc nestiind ca sunt ultimele? Cum pot avea puterea de a nu riposta in fata celei care va imparte sangele din vene si acum pretinde parte din viata ta si-a ei , desi astepta finalul unui serial in ultimele minute in care o mai putea vedea pe cea care v-a dat viata, si tu erai pe o masa rece , fara haine , cu un numar agatat de talpa piciorulu , un anonim intr-un salon neutru?
Am pierdut mult timp alergând după fericire.
După fericirea lângă un bărbat sau după satisfacția unui job care speram sa-mi aduca bogatia si viata pe care o visam si pe care ajungeam să îl urăsc între timp. Credeam că fericirea se clădește într-un oraș mare, cat mai in vest , in straini , cu un bărbat potrivit, ieșiri cu prietenii care nu-mi stiau trecutul , carieră și shopping la nesfârșit la brand-uri celebre. Nu am conștientizat nicio clipă că cea mai mare fericire era acasă atunci cand mancam inghesuiti toti patru la masa din bucatarie , tu mereu la perete ,tata in colt in dreapta mea , mama in fata iar momo in stanga mea. Mi-e dor sa rad cand mama nu putea deschide niciodata frigiderul decat daca momo isi tragea scaunul cumva , mi-e dor sa ciocnesc un pahar de bere dupa masa pe care o mancam atunci repede sa ma ridic si sa plec afara. As vrea ca "acasa" sa insemne aceleasi cafele pe balcon , ori videoclipurile ce mergeau fara ca nimeni sa fie in camera. Cu tata, lăsându-l să mă alinte cât și-ar fi dorit, sau chemandu-ma sa-i admir inca o fimare facuta in ultimul week-end cand era soare. Mi-e dor si de-abia acum am inteles ca acasa e familia de care nu voi mai avea parte vreodata , si nici concediile la casa unde ne strangeam cu totii si chefuiam si dansam pana dimineata fara sa ne pese de vecini , pentru ca si ei erau la noi. Acum voi nu mai sunteti , nu va mai simt , nu va mai aud , casa e ruine , iar viata mi-e la fel...
Mi-a luat prea mult timp sa inteleg și pentru tine si momo este prea târziu.
Acum încerc să dau tot ce nu am știut atunci, să îi ofer mamei dragostea și grija de care are nevoie desi tu m-ai invatat sa nu fiu siropoasa , dar sper ca in sinea ei sa stie ce simt cu adevarat.Vreau sa mai am momente in care să râd și să plâng pe umărul ei, să îi gătesc, să o alint, să îi mulțumesc prin a fi acolo cat de mult cu putinta. Acum, drumul spre casă e cel mai frumos drum din toate pe care le-am făcut în viață dar singurul care-mi opreste inima pret de cateva secunde de fiecare data cand realizez ca nu trei persoane ma mai asteapta in prag , ci doar mama....
Înțeleg acum că prea târziu mă întorc la acelasi 'acasă'...
Tulburator si frumos in acelasi timp...el a,stiut ca,la-i iubit,si acum vegheaza asupra ta chiar daca nu mai e aici printre noi ,acum grija ta e mama.....te admir Yoli pentru inteligenta ta si sufletul tau sensibil,intotdeauna ai avut ceva,aparte....toate de la tatal tau....va asemanati mult..Te pup,te iubesc si te admir....
RăspundețiȘtergeremultumesc. Sper sa fi stiut tot ceea ce simteam. Am cateva caracteristici de la tata intr-adevar...una din ele fiind curiozitatea...asadar , as putea sa stiu si un nume dincolo de anonimul de mai sus?
Ștergereimi pare rau nu intelegem ce simti cu adevarat .iarta-ma
Ștergerenu v-a mai fi acelasi revelion niciodata si nici acel j&b baut impreuna.incerc sa iti inteleg durerea doar ca nu pot pentru ca nu am trecut pri asta niciodata si sper sa intelegi
Ștergere