Treceți la conținutul principal

Riduri

Ma doare capul ingrozitor. Totul e haotic iar mintea mea refuza sa coopereze. Am nervi cat pentru un deceniu. De ce dracului cei din jurul meu cred ca sunt un om simplu de mintit si de prostit. Am calitati , dar sute de defecte, iar unul din ele ca nu am incredere in nimeni si nimic , mereu voi incerca sa ma conving de faptul ca nu sunt luata de fraiera. Stii ce doare? Cand esti luat de prost de cei pentru care ai face orice sa le fie bine. N-am tinut la nimeni asa cum am tinut la doua persoane. Si credeti-ma..vor fi singurele. Cui ii trebuie legenda lui Pinnochio in prelungirea unui vibrator fara baterii? Ma f*t in ele sentimente si tot ceea ce am simtit pentru acesti doi oameni. Sa zic pe scurt care e treaba? Imi venea sa ma transform intr-un personaj din emisiunea de ieri atunci cand am aflat ca draga mea buna prietena imi retinea prima iubire cu mrejele ei dragute in momentul in care eu trebuia sa ma intalnesc cu ei pentru un chef de revelion , apoi blondina pe care incercam sa o mentinem in viata la propriu cersind bani prin oras de la diversi barosanii se dregea seara de seara cu mesajele de la dragul meu iubit in timp ce eu ma sufocam in lacrimi , inhaland cateva pastile de dormit sa uit mai repede ziua si sa treaca timpul. Ba mai mult .... dupa ceva vreme aflu si simpatica plata , a chitait bine in timpul contactelor cu prezentul , neuitand faptul ca invata sa defaca fermoare din dorinta de a invata anatomia umana a trecutului. Iar prin jocuri ciudate si bine puse la punct de-a lungul vremii , ca sa vezi... cat de stupida pot fi atunci cand nu inteleg ca omul are nevoie de mancare iar cum suntem in anul 2012 gatitul nu mai e la moda , asa ca unde e greseala in mancatul unul hamburger de mahala cu gura unei dragute cu par de foc?
Multe defecte am nu-i asa? Si ce? Asta sunt eu. Mandra de mine ca nu sunt tramvai , ranita de amintiri si umilita de unele care-si vand a doua pereche de buze in favoarea unei banane coapte. Cine mai manaca fructe? Bleach...eu nu! Eu savurez viata mea clasica , in cautarea unei oglinzi in care sa ma vad alaturi de alta persoana ridata , in timp ce imi respir ultima gura de aer pe veranda mea batrana... Pentru ca eu ... numar putin , dar am amintiri , si nu voi uita cine , cati si unde mi-au plecat din viata!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Prea departe

Am primit un mesaj din trecut... De un deceniu trecut. Unde greșeala cu trecutul purtau o conversație... Am înțeles azi ca disperarea indianului e pe departe de a se termina și e o chestiune de timp pana ma va amenință din nou spunându-i prezentului de complicație. Însă nu am de gând sa cedez de aceasta data, fie ce o fi. Nu vreau sa fiu tratata la fel ca și de parizianul trecutului meu. Orice aemintare ar exista, nu ma va îndupleca de aceasta data cât sa mai fac greșeli.. Îmi pare rău de tot ceea ce a fost și ca m-am lăsat dusa de val. Mi-aș dori doar ca prezentul sa ma dorească, măcar uneori cu ardoare, sa ma sărute pe gat și sa ma strângă în brate cu dorința carnala.. Vreau sa fiu dorita, dar nu obsedat. De as avea doar o dorința în lumea pe care o trăiesc ar fi ca printr-o minune, prezentul sa ma vrea la fel de mult ca alții care nu ma vor avea vreodată. Ar fi viata mea perfecta, însă acum, în căutarea perfecțiunii fac greșeli care ma vor putea costa liniștea... E așadar sexul mai ...

Arhitectura unui exil interior

Mă numesc Jolanda...  și trăiesc la granița dintre o precizie chirurgicală și o tăcere asurzitoare. ​De profesie sunt inginer de facilități critice – un titlu care sună ironic într-o lume în care singura facilitate cu adevărat critică, gândirea, se află în pragul colapsului. În fiecare zi, gestionez infrastructuri complexe și sisteme care nu au voie să dea greș, în timp ce totul în jurul meu pare să se prăbușească sub greutatea unei mediocrități triumfătoare. ​M-am săturat. M-am săturat de o lume care a devenit mai limitată și mai previzibilă decât ecranul unui telefon. Trăim într-o eră î n care tehnologia evoluează exponențial, în timp ce spiritul uman involuează spre grotesc. Este o epocă a deformităților, unde masele se amuză de urâțenia intelectuală și fizică, ridicând prostia la rang de spectacol, în timp ce profunzimea este privită cu suspiciune sau, mai rău, cu indiferență. ​În acest peisaj arid, a fi inteligent a devenit un blestem, o formă de nebunie solitară. Comunicar...

Oamenii‑Anotimpuri

Există un tip de liniște care se așază peste orașe exact când semafoarele încep să clipească mai des ca niște metronome obosite: o liniște care nu are nevoie de noapte ca să se facă simțită. E liniștea care se insinuează între două notificări, între două „am înțeles” și un „revin eu”, între un salut și ușa care se închide. În această liniște se coace, fără spectacol, singurătatea modernă: nu a celui izolat, ci a celui care trăiește în apropierea tuturor și în atingerea nimănui. Ne trezim din ce în ce mai des cu un fel de oboseală lucidă: corpul își face datoria, mintea bifurcă liste, dar undeva, într-un loc greu de numit, ceva încetinește. Nu e o tristețe stridentă, ci o uzură fină. Nu ține de vârstă, deși îi împrumută limbajul. Așa apare îmbătrânirea înainte de vreme: nu în riduri, ci în rezoluții emoționale coborâte, în viteze de reîncălzire tot mai mici, în ezitarea de a spune „îmi pasă” fără plasă de siguranță. Mă gândesc lucid la aceste lucruri intre monitoare... Există un spațiu...