Treceți la conținutul principal

O zi ca ieri , ca maine!

Urla incontinuu.... Cuvintele ii ieseau pe gura inainte sa le pot lega intr-un text pe care sa il pricep. Ma speriau inca , imi gaurea pielea cu o sete enorma de a-mi strapunge sufletul odata ce l-au gasit. Eh... teapa pentru asta... nu o sa il gaseasca... Zambeam in sinea mea , intrebandu-ma cat de idiot trebuie sa fi sa crezi ca o persoana care a trecut prin atatea mai are suflet. Traiesc doar pentru ca inima imi bate , si-atat! De ai sti ce aritmic bate insa. Ha ha! Se pare ca nimic nu e la locul lui in viata mea. Dar cine vrea, mereu mi-au placut lucrurile haotice!
Ma asez pe pat... pornesc televizorul si butonez in cautarea unei emisiuni interesante care sa-mi ocupe noaptea. Imi pun paharul de bere si-astept ca sticla sa se abureasca. Ador berea cand e rece! Gasesc si emisiunea. "Femei criminale" Da!! Cele mai periculoase fiinte sunt femeile atunci cand o iau razna. Sunt multi care ar zice asta. Sti insa ce nu imi place la seara asta? Perna asta ciudat de moale. Bleach....macar nu e roz. Le pun insa una peste cealalta si-mi afund corpul in ea asteptand sa se incalzeasca. Beau si citesc subtitrarea emisiunii. Ce minte diabolica! De ce ti-ai ucide partenerul de viata pentru ca nu ti-a oferit un copil? Eh...se pot infia , sau poate e impotent , cine stie! Si in plus , cui ii trebuie o chitaitoare mofturoasa prin casa? Si ma bufneste rasul la gandul meu... Oare de ce? Stii ce se spune despre vulpea cu strugurii ei nu?
O alta seara s-a scurs... ma invelesc bine , imi golesc paharul si las televizorul pornit pe animalele care se rostogolesc pe ecran pe fundalul unui sunet ce te-adoarme... Atunci cand dorm, pot fi ce vreau eu! Atunci cand visez am dreptul la orice... Viata mea e perfecta atunci si nu vreau nimic in plus. Timpul grijilor si problemelor poate fi maine dupa prima clipire din ochi....

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Prea departe

Am primit un mesaj din trecut... De un deceniu trecut. Unde greșeala cu trecutul purtau o conversație... Am înțeles azi ca disperarea indianului e pe departe de a se termina și e o chestiune de timp pana ma va amenință din nou spunându-i prezentului de complicație. Însă nu am de gând sa cedez de aceasta data, fie ce o fi. Nu vreau sa fiu tratata la fel ca și de parizianul trecutului meu. Orice aemintare ar exista, nu ma va îndupleca de aceasta data cât sa mai fac greșeli.. Îmi pare rău de tot ceea ce a fost și ca m-am lăsat dusa de val. Mi-aș dori doar ca prezentul sa ma dorească, măcar uneori cu ardoare, sa ma sărute pe gat și sa ma strângă în brate cu dorința carnala.. Vreau sa fiu dorita, dar nu obsedat. De as avea doar o dorința în lumea pe care o trăiesc ar fi ca printr-o minune, prezentul sa ma vrea la fel de mult ca alții care nu ma vor avea vreodată. Ar fi viata mea perfecta, însă acum, în căutarea perfecțiunii fac greșeli care ma vor putea costa liniștea... E așadar sexul mai ...

Arhitectura unui exil interior

Mă numesc Jolanda...  și trăiesc la granița dintre o precizie chirurgicală și o tăcere asurzitoare. ​De profesie sunt inginer de facilități critice – un titlu care sună ironic într-o lume în care singura facilitate cu adevărat critică, gândirea, se află în pragul colapsului. În fiecare zi, gestionez infrastructuri complexe și sisteme care nu au voie să dea greș, în timp ce totul în jurul meu pare să se prăbușească sub greutatea unei mediocrități triumfătoare. ​M-am săturat. M-am săturat de o lume care a devenit mai limitată și mai previzibilă decât ecranul unui telefon. Trăim într-o eră î n care tehnologia evoluează exponențial, în timp ce spiritul uman involuează spre grotesc. Este o epocă a deformităților, unde masele se amuză de urâțenia intelectuală și fizică, ridicând prostia la rang de spectacol, în timp ce profunzimea este privită cu suspiciune sau, mai rău, cu indiferență. ​În acest peisaj arid, a fi inteligent a devenit un blestem, o formă de nebunie solitară. Comunicar...

Oamenii‑Anotimpuri

Există un tip de liniște care se așază peste orașe exact când semafoarele încep să clipească mai des ca niște metronome obosite: o liniște care nu are nevoie de noapte ca să se facă simțită. E liniștea care se insinuează între două notificări, între două „am înțeles” și un „revin eu”, între un salut și ușa care se închide. În această liniște se coace, fără spectacol, singurătatea modernă: nu a celui izolat, ci a celui care trăiește în apropierea tuturor și în atingerea nimănui. Ne trezim din ce în ce mai des cu un fel de oboseală lucidă: corpul își face datoria, mintea bifurcă liste, dar undeva, într-un loc greu de numit, ceva încetinește. Nu e o tristețe stridentă, ci o uzură fină. Nu ține de vârstă, deși îi împrumută limbajul. Așa apare îmbătrânirea înainte de vreme: nu în riduri, ci în rezoluții emoționale coborâte, în viteze de reîncălzire tot mai mici, în ezitarea de a spune „îmi pasă” fără plasă de siguranță. Mă gândesc lucid la aceste lucruri intre monitoare... Există un spațiu...