Treceți la conținutul principal

"Traind in cercul vostru stramt."...


Am trecut peste etapa in care visez. Lumea nu mai e un vis si nici nu am timp sa imi creez unul. Realitatea e mult mai apasatoare si dura. Iar lumea e prea plecata-n visul ei pentru a evolua spre bine. Multi sustin ca muzica te poarta pe sunetele sale intr-o lume aparte... Falsa... Va place sa traiti fals locuitori ciudati ai Terrei? Totul in jurul vostru e fals... pana si oglinda despre care se zice ca reflecta exact realitatea, e o mare minciuna. E defapt complet invers si defapt fals. Trezirea!! Va afundati din ce in ce mai tare spre o lume inexistenta. La ce va mai trebuie socializare? Exista facebook-ul nu? Poate hi5, myspace, tumblr sau skipe,sau zeci de alte metode...dar tot falsi sunteti. Oricat de 'cool' ai parea in fata unei viitoare cuceriri... cand o vezi in fata ta in realitate te blochezi. Nu mai esti omul fatal din spatele ecranului nu-i asa? E mult mai simplu sa faci pe marele zmeu de acasa intre peretii camerei tale unde nu iti e frica de nimic, dar ce te faci cand mami te pune sa cobori la cumparaturi? Devi din ce in ce mai paranoic uitandu-te in stanga si in dreapta daca nu cumva cineva te vorbeste de parca tu ai fi prima pagina a ziarelor de azi, sau sigur cel de la casa se uita urat la tine.... Poate cel de peste drum care priveste pe langa tine are doar un pretext si defapt te studiaza in detaliu... E jalnic. Va traiti vise si folositi metafore frumoase pentru ca va e teama de realitatea fara epitete. Nu exista vise, nu exista locuri speciale si nici teritorii ce sunt in siguranta atunci cand defapt unica ta lume e o creatie infirma a subconstientului tau, iar realitatea nu o vei dezvolta niciodata, pentru ca parul de pe corpul tau nu se mai aliniaza cu pielea ci adora verticalitatea atunci cand simte aerul aspru de dincolo de incaperea ta perfecta!

Comentarii

  1. Interesant ceea ce spui tu, si daca stam se ne gandim cam asa am ajuns. nu mai stim sa ne bucuram de realitate pentru ca lumea noastra creata eperfecta cel putin pana observam ca defapt nu e asa. Nu multi accepta realitatea.

    RăspundețiȘtergere
  2. Tu intotdeauna ai patit asa Faceai lucruri bune si ajungeai rau. Nu merita draga!

    RăspundețiȘtergere
  3. Multi dintre cei care cititi stiti ca am dreptate, dar e prea mult sa si recunoaste-ti nu?:))

    RăspundețiȘtergere
  4. interesant draga, dar lumii i place sa viseze si tu nu poti opri asta

    RăspundețiȘtergere
  5. Bravo Jolly ca ai curajul sa spui lumii adevarul , esti de apreciat la faza asta !! Toti suntem dependenti de internet , mai mult sau putin , visam pentru ca nu avem curajul sa fim noi , sa zicem cea ce simtim pentru cineva sau parerile despre oameni din jur , preferam sa fim falsi pentru a ne fi bine. Cati dintre voi ati asteptat un mesaj sau apel doar din mandrie? Intoarceti`va la metodele clasice !!!

    RăspundețiȘtergere
  6. Asa e Sergiu lumea viseaza fara sa realizeze ca defapt se trezesc intr-o falsitate imensa ce le place si nu vor mai iesi niciodata la realitate de teama imensa. Sunt niste sobolani ai minei.. niciodata la suprafata lumii de sus... Iar de ies din lumea lor...orbesc si sunt defapt niste handicapati ai realitatii.

    RăspundețiȘtergere
  7. bravo Jolly,am afirmat intotdeauna ca esti unul dintre putinii bloggeri ce nu se sfiaza sa spuna adevaral si nu m-am insealat :)
    P.S. mi-a placut intotdeauna cum te joci cu civitele,dar azi in mod special <3

    RăspundețiȘtergere
  8. Multumesc Otilia. Desi nu ne-am vazut in realitate, tu stii si intelegi mai multe la mine decat asa zisele mele prietene pe care le vad in fiecare zi. :* Si mie mi-a placut intotdeauna cum scrii>:D<

    RăspundețiȘtergere
  9. Sunt socat de citirea acestui articol..intradevar,adevarul e trist..dar e asa cum l-ai enuntat tu..

    Probabil..oamenii au devenit prea lasi si le place confortul creeat de o imagine falsa..

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Prea departe

Am primit un mesaj din trecut... De un deceniu trecut. Unde greșeala cu trecutul purtau o conversație... Am înțeles azi ca disperarea indianului e pe departe de a se termina și e o chestiune de timp pana ma va amenință din nou spunându-i prezentului de complicație. Însă nu am de gând sa cedez de aceasta data, fie ce o fi. Nu vreau sa fiu tratata la fel ca și de parizianul trecutului meu. Orice aemintare ar exista, nu ma va îndupleca de aceasta data cât sa mai fac greșeli.. Îmi pare rău de tot ceea ce a fost și ca m-am lăsat dusa de val. Mi-aș dori doar ca prezentul sa ma dorească, măcar uneori cu ardoare, sa ma sărute pe gat și sa ma strângă în brate cu dorința carnala.. Vreau sa fiu dorita, dar nu obsedat. De as avea doar o dorința în lumea pe care o trăiesc ar fi ca printr-o minune, prezentul sa ma vrea la fel de mult ca alții care nu ma vor avea vreodată. Ar fi viata mea perfecta, însă acum, în căutarea perfecțiunii fac greșeli care ma vor putea costa liniștea... E așadar sexul mai ...

Arhitectura unui exil interior

Mă numesc Jolanda...  și trăiesc la granița dintre o precizie chirurgicală și o tăcere asurzitoare. ​De profesie sunt inginer de facilități critice – un titlu care sună ironic într-o lume în care singura facilitate cu adevărat critică, gândirea, se află în pragul colapsului. În fiecare zi, gestionez infrastructuri complexe și sisteme care nu au voie să dea greș, în timp ce totul în jurul meu pare să se prăbușească sub greutatea unei mediocrități triumfătoare. ​M-am săturat. M-am săturat de o lume care a devenit mai limitată și mai previzibilă decât ecranul unui telefon. Trăim într-o eră î n care tehnologia evoluează exponențial, în timp ce spiritul uman involuează spre grotesc. Este o epocă a deformităților, unde masele se amuză de urâțenia intelectuală și fizică, ridicând prostia la rang de spectacol, în timp ce profunzimea este privită cu suspiciune sau, mai rău, cu indiferență. ​În acest peisaj arid, a fi inteligent a devenit un blestem, o formă de nebunie solitară. Comunicar...

Oamenii‑Anotimpuri

Există un tip de liniște care se așază peste orașe exact când semafoarele încep să clipească mai des ca niște metronome obosite: o liniște care nu are nevoie de noapte ca să se facă simțită. E liniștea care se insinuează între două notificări, între două „am înțeles” și un „revin eu”, între un salut și ușa care se închide. În această liniște se coace, fără spectacol, singurătatea modernă: nu a celui izolat, ci a celui care trăiește în apropierea tuturor și în atingerea nimănui. Ne trezim din ce în ce mai des cu un fel de oboseală lucidă: corpul își face datoria, mintea bifurcă liste, dar undeva, într-un loc greu de numit, ceva încetinește. Nu e o tristețe stridentă, ci o uzură fină. Nu ține de vârstă, deși îi împrumută limbajul. Așa apare îmbătrânirea înainte de vreme: nu în riduri, ci în rezoluții emoționale coborâte, în viteze de reîncălzire tot mai mici, în ezitarea de a spune „îmi pasă” fără plasă de siguranță. Mă gândesc lucid la aceste lucruri intre monitoare... Există un spațiu...