Candva visam frumos. Si transformam totul in realitatea ce-mi faceau buzele mereu sa contureze un zambet real. Mi-e dor de sentimentul unui ras adanc. Din miez de suflet. Dar timpul a trecut, si am uitat sa fiu copil inainte de termen. Mi-am desprins copilaria de trup si inocenta din priviri. Am tarat-o sute de pasi dupa mine in speranta ca voi mai avea vreodata nevoie de ea. Am lasat-o insa intr-o urma adanca, astupata de pamantul negru , infertil. Nu mai aveam nevoie de nimic. Voiam doar sa-mi cladesc urme de zeci de ori mai adanci decat cele pe care copilaria putea sa mi le confere.Poate unul din lucrurile urate ce am invatat pe parcurs, e sa tin cont de orgoliu si nu de sentimente. Asta a ranit mult, dar a tranformat persoane. Am vazut realitatea de dincolo de irisul suav al unui om si m-a facut sa despic orice fapt in zeci de bucati, si sa analizez fiecare interpretare a unui cuvant.
Mi-e dor insa de copilarie, de bulevardul ce-l tranversam pana la scoala, de saluturi multiple si mai ales de perioada in care nu imparteam sentimente. Ele nu se impart, se tin...sau se dau intr-u totul cuiva ce nu ti le va da vreodata inapoi! Iar eu le sfasii cu unghiile, le tarasc kilometrii si le calc in picioare , doar sa mentin cat mai mult din ele in interiorul meu, fara sa vada vreodata lumina zilei. Pentru ca lumea reala e prea dura si rea pentru sentimente firave!
Ca sa vezi ce sti sa scri mai nou asa mai elevat. :))
RăspundețiȘtergereInteresant text dar as vrea sa citesc odata un text de-al tau mai obiectiv, fara sa ma puna sa ma gandesc la ce te referi defapt:))
RăspundețiȘtergere