Treceți la conținutul principal

De-ai stii!

De-ai stii cat de mult mi-as dori sa ma cunosti!
Sa fi crescut impreuna si sa fi fost acolo cand in generala faceam referate doar pentru postere cu Blue sau Duncan James! Ce copilarii !
As vrea sa vezi ce predispusa sunt la multe greseli...Cat de mult se rasfrange tot ce am incercat sa fac in lucruri rele...dar nu stii nimic..decat ce iti arat! Nu vezi dincolo de aparente si nu stii ca in orice melodie ascult se ascunde ceva in spate. 
De-ai stii ca mi-am pierdut incredere in oameni de tot!
De-ai fi incercat sa ma cunosti ai fi stiut ca imi place sa fac multe lucruri pe care nu le fac acum.
Imi place sa ma plimb ore-n sir...sa nu vin acasa decat atunci cand nu mai pot sa tin ochii deschisi. Imi place sa cant tare oricat de prost o fac, ador sa dansez acasa singura si-n cluburi! Ma linisteste cand pictez si-ascult in acelasi timp muzica instrumentala de pian. Atunci cand fulgera imi place sa fac baie cu geamul deschis. Inca visez la un leagan iarna pe care sa beau o ciocolata calda si sa-mi tii mainile incercand sa isi recapete culoare.
Sti cat de tare doare stiind ca imbatranesc lasand in urma oameni carora le-am dat tot? Mi-e atat de dor de "francez" ... de felul in care ma intelegea numai privindu-ma! Si ma intreb uneori cum ar fi fost daca... Mi-e dor de blond...de cel care a plecat din Cluj! stii tu care... si de prietenul lui care viseaza cum il aclama lumea! Cat de mult imi lipsesc sa ma asculte , sa bem o bere!
Imi lipseste si idioata bucuresteanca ce m-a uitat pentru violator! Si roscata bucuresteanca la fel...
La dracu! Mi-e dor ! Dar ma fut in ele sentimente! Stii de ce?
Pentru ca tu nu ma intelegi...si te iubesc atat de mult! Dar dormi...intr-o sambata seara...in timp ce eu imbatranesc mai mult scriind si band un pahar de bere care ma va omori mai repede decat este cazul!
Dar scriu...pentru ca poate iti vei desface o bere candva atunci cand nu voi mai fi...si vei vrea sa ma cunosti atunci mai mult decat ai facut-o vreodata!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Prea departe

Am primit un mesaj din trecut... De un deceniu trecut. Unde greșeala cu trecutul purtau o conversație... Am înțeles azi ca disperarea indianului e pe departe de a se termina și e o chestiune de timp pana ma va amenință din nou spunându-i prezentului de complicație. Însă nu am de gând sa cedez de aceasta data, fie ce o fi. Nu vreau sa fiu tratata la fel ca și de parizianul trecutului meu. Orice aemintare ar exista, nu ma va îndupleca de aceasta data cât sa mai fac greșeli.. Îmi pare rău de tot ceea ce a fost și ca m-am lăsat dusa de val. Mi-aș dori doar ca prezentul sa ma dorească, măcar uneori cu ardoare, sa ma sărute pe gat și sa ma strângă în brate cu dorința carnala.. Vreau sa fiu dorita, dar nu obsedat. De as avea doar o dorința în lumea pe care o trăiesc ar fi ca printr-o minune, prezentul sa ma vrea la fel de mult ca alții care nu ma vor avea vreodată. Ar fi viata mea perfecta, însă acum, în căutarea perfecțiunii fac greșeli care ma vor putea costa liniștea... E așadar sexul mai ...

Arhitectura unui exil interior

Mă numesc Jolanda...  și trăiesc la granița dintre o precizie chirurgicală și o tăcere asurzitoare. ​De profesie sunt inginer de facilități critice – un titlu care sună ironic într-o lume în care singura facilitate cu adevărat critică, gândirea, se află în pragul colapsului. În fiecare zi, gestionez infrastructuri complexe și sisteme care nu au voie să dea greș, în timp ce totul în jurul meu pare să se prăbușească sub greutatea unei mediocrități triumfătoare. ​M-am săturat. M-am săturat de o lume care a devenit mai limitată și mai previzibilă decât ecranul unui telefon. Trăim într-o eră î n care tehnologia evoluează exponențial, în timp ce spiritul uman involuează spre grotesc. Este o epocă a deformităților, unde masele se amuză de urâțenia intelectuală și fizică, ridicând prostia la rang de spectacol, în timp ce profunzimea este privită cu suspiciune sau, mai rău, cu indiferență. ​În acest peisaj arid, a fi inteligent a devenit un blestem, o formă de nebunie solitară. Comunicar...

Oamenii‑Anotimpuri

Există un tip de liniște care se așază peste orașe exact când semafoarele încep să clipească mai des ca niște metronome obosite: o liniște care nu are nevoie de noapte ca să se facă simțită. E liniștea care se insinuează între două notificări, între două „am înțeles” și un „revin eu”, între un salut și ușa care se închide. În această liniște se coace, fără spectacol, singurătatea modernă: nu a celui izolat, ci a celui care trăiește în apropierea tuturor și în atingerea nimănui. Ne trezim din ce în ce mai des cu un fel de oboseală lucidă: corpul își face datoria, mintea bifurcă liste, dar undeva, într-un loc greu de numit, ceva încetinește. Nu e o tristețe stridentă, ci o uzură fină. Nu ține de vârstă, deși îi împrumută limbajul. Așa apare îmbătrânirea înainte de vreme: nu în riduri, ci în rezoluții emoționale coborâte, în viteze de reîncălzire tot mai mici, în ezitarea de a spune „îmi pasă” fără plasă de siguranță. Mă gândesc lucid la aceste lucruri intre monitoare... Există un spațiu...