Treceți la conținutul principal

31 decembrie , iar!

Cateva ore ... Atat a ramas din anul cel mai crunt al vietii mele. Anul care m-a schimbat pe mine ca om si m-a facut sa ma cred mai puternica decat orice gand l-am avut pana acum despre mine. Anul care mi-a despartit familia , m-a distrus in miliarde de bucati irecuperabile. Anul in care i-am mai atins pe cei care nu mai sunt printre noi.
Cum pot sa nu plang atunci cand imi amintesc fiecare clipa de exact acum 365 de zile? Eram impreuna , sorbind din sampania de dupa artificii, care nu vor fi niciodata la fel fara el.. Casa nu va mai fi la fel fara ea in camera uitandu-se la televizor spunand "ouf, or ati stat or nu!" Nu mai pot sta la masa rotunda din camera , doar eu si ea... nu mai am nici tata , nici bunica , nici hamster care stateau mereu cu noi impreuna , ca familie. Nu mai am asa ceva pentru ca anul asta critic mi-a luat aproape totul, dar mai ales sufletul.
Am fost la tata azi... fumand o tigare langa el, vorbind asa cum il vedeam mai demult pe el vorbind fara ca nimeni sa-l asculte. Cat de stupid mi se parea atunci  si fara sens sa vorbesti cu peretii. Tocmai asta am inteles acum. Nu conteaza cine te asculta , vrei doar sa lasi o parte din durere sa plece, s-o alungi cumva cat sa mai poti trai o zi fara durere pana sa-si faca loc in sufletul tau iar.
Stiu ca nu-ti placea sa plang de revelion.. Acuza-ma acum ca o faceam de cand ma stii... Presimteam poate ca ma apropii de momentele astea urate in care ne vom desparti stupid. Considera-ma rea cand injur in mintea mea si acuz orice urma de divinitate care mi-a destramat familia in timp ce oamenii rai isi continua suflarea si-acum.
Nu pot scrie tot ce simt acum. E asa haotic incat nici eu alta data cand voi reciti asta nu voi intelege. Simt ca ma sufoc. Si degaba imi fumez tigarea , fara rost imi beau paharul de bere care nu-l mai impartim acum. Si nu ai idee cat de tare imi vine sa ii strang de gat pe cei care-mi zic "asta-i viata". Nu pot sa cred ca e asa de rahat. Si nu pot avea o familie fericita fara sa fie intreaga. Iar odata cu voi s-a dus jumatate.
As vrea sa zic clasicul "La multi ani"...insa nu-mi pasa cati ani va fi sau nu de-aici inainte. De la tine am invatat ca lumea se poate termina intr-o secunda. Asadar , fie ce-o fi... Stiu doar ca vreau sa treaca anul asta idiot care mi-a ingropat sapte membrii de familie... Si sper sa sti si tu si momo... ca desi veti trai mereu in sufletul meu...fiecare amintire ma doare de mor!

Ramas bun , pentru totdeauna,2015!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Prea departe

Am primit un mesaj din trecut... De un deceniu trecut. Unde greșeala cu trecutul purtau o conversație... Am înțeles azi ca disperarea indianului e pe departe de a se termina și e o chestiune de timp pana ma va amenință din nou spunându-i prezentului de complicație. Însă nu am de gând sa cedez de aceasta data, fie ce o fi. Nu vreau sa fiu tratata la fel ca și de parizianul trecutului meu. Orice aemintare ar exista, nu ma va îndupleca de aceasta data cât sa mai fac greșeli.. Îmi pare rău de tot ceea ce a fost și ca m-am lăsat dusa de val. Mi-aș dori doar ca prezentul sa ma dorească, măcar uneori cu ardoare, sa ma sărute pe gat și sa ma strângă în brate cu dorința carnala.. Vreau sa fiu dorita, dar nu obsedat. De as avea doar o dorința în lumea pe care o trăiesc ar fi ca printr-o minune, prezentul sa ma vrea la fel de mult ca alții care nu ma vor avea vreodată. Ar fi viata mea perfecta, însă acum, în căutarea perfecțiunii fac greșeli care ma vor putea costa liniștea... E așadar sexul mai ...

Arhitectura unui exil interior

Mă numesc Jolanda...  și trăiesc la granița dintre o precizie chirurgicală și o tăcere asurzitoare. ​De profesie sunt inginer de facilități critice – un titlu care sună ironic într-o lume în care singura facilitate cu adevărat critică, gândirea, se află în pragul colapsului. În fiecare zi, gestionez infrastructuri complexe și sisteme care nu au voie să dea greș, în timp ce totul în jurul meu pare să se prăbușească sub greutatea unei mediocrități triumfătoare. ​M-am săturat. M-am săturat de o lume care a devenit mai limitată și mai previzibilă decât ecranul unui telefon. Trăim într-o eră î n care tehnologia evoluează exponențial, în timp ce spiritul uman involuează spre grotesc. Este o epocă a deformităților, unde masele se amuză de urâțenia intelectuală și fizică, ridicând prostia la rang de spectacol, în timp ce profunzimea este privită cu suspiciune sau, mai rău, cu indiferență. ​În acest peisaj arid, a fi inteligent a devenit un blestem, o formă de nebunie solitară. Comunicar...

Oamenii‑Anotimpuri

Există un tip de liniște care se așază peste orașe exact când semafoarele încep să clipească mai des ca niște metronome obosite: o liniște care nu are nevoie de noapte ca să se facă simțită. E liniștea care se insinuează între două notificări, între două „am înțeles” și un „revin eu”, între un salut și ușa care se închide. În această liniște se coace, fără spectacol, singurătatea modernă: nu a celui izolat, ci a celui care trăiește în apropierea tuturor și în atingerea nimănui. Ne trezim din ce în ce mai des cu un fel de oboseală lucidă: corpul își face datoria, mintea bifurcă liste, dar undeva, într-un loc greu de numit, ceva încetinește. Nu e o tristețe stridentă, ci o uzură fină. Nu ține de vârstă, deși îi împrumută limbajul. Așa apare îmbătrânirea înainte de vreme: nu în riduri, ci în rezoluții emoționale coborâte, în viteze de reîncălzire tot mai mici, în ezitarea de a spune „îmi pasă” fără plasă de siguranță. Mă gândesc lucid la aceste lucruri intre monitoare... Există un spațiu...