"Aveam limite , va jur , cand vine vorba de alcool , acum dintre pahar si suflet nu stiu care-i mai gol"...
Cam asta e ceea ce reprezinta cuvant cu cuvant ceea ce simt in momentul de fata. Se potriveste perfect cu decorul de lumanari stinse dupa o tentativa esuata de romantism, vinul pe care-l beau cu mine insami , ambalajele de ciocolata care m-au facut sa renunt pentru moment la chinul ce-l am de 2 luni , dar nu-mi pasa cat trebuie sa ma chinui sa revin la ziua de dinainte... Lipseste un Sobranie...dar e inlocuit de clasicul pachet alb cu castel... Dar totusi , care-i rostul la ceea ce simt? Care-i farmecul sa incerc sa scriu iar cand talentul mi-e mort pe traseul pana aici?
O senzatie de rahat... In care stau pe intuneric si-ascult melodiile pe care le ascultam atunci cand gandul in ziua asta mi-era doar la cum sa fiu originala cu o idee, cate biletele , poze , lumanari sa iau , sa caut un vin pe care scriu "te iubesc mult!", sa comand o pizza cu piept de pui , sa-mi caut o dantela draguta neagra ... Melodiile sunt aceleasi , sentimentele care le creeaza sunt la fel , insa tot ce s-a schimbat e leul , care acum doarme linsitit , fara sa-mi simta lipsa in timp ce imi e intors cu spatele, si nu in ultimul rand eu ... m-am schimbat incercand sa schimb lumea. Chiar fi fizic , nu mai sunt draguta-n dantela in timp ce astept rezultatul virusului care-mi schimba viata... O sa mor? "Daca innebunesc , ma mai iubesti ?"
Cat o sa rezist eu in toata povestea asta in care ma simt straina? Parca stau deoparte si vad o piesa de teatru regizata idiot cu un deznodamant fara sens. Stiu ce pot , stiu sa scriu cat am nevoie , stiu sa cant cat sa nu fiu afona , stiu sa am sentimente mai mult decat multi, dar in ritmul asta voi sfarsi curand , lasand nimic in urma , si voi fi uitata in doua saptamani dupa ce voi deveni ingrasamant natural pentru sol. Iubesc... cred. Dar se pare ca orice discutie n-are sens , din sutele de dialoguri pe care le-am avut in care spun ce-mi doresc , rezultatul zace la un metru de mine, in lumea viselor fara ca macar sa simta un gram de vina.
Maine intrebarea va fi " ce am facut iar? ce ai ?" Ce ar trebui sa raspund la asta? Ca nu esti ceea ce vreau , nu simt emotii cand te vad , nu am impulsul nici sa arunc cateva poze pe pereti si s-aprind lumanari de ziua asta a indragostitilor? Mi-e teama de a lua totul de la inceput , mi-e teama de singuratate ,si cel mai rau , mi-e teama sa nu mor... atat de devreme , atat de sec , si fara sens pentru nimeni. Dar cum sa mai continui?
Ma opresc sa-mi revars gandurile bolnave pe pagini virtuale, caci oricum monstrul meu nu traieste sub pat... El se hraneste in fiecare moment din mintea mea fara inteles...
Cam asta e ceea ce reprezinta cuvant cu cuvant ceea ce simt in momentul de fata. Se potriveste perfect cu decorul de lumanari stinse dupa o tentativa esuata de romantism, vinul pe care-l beau cu mine insami , ambalajele de ciocolata care m-au facut sa renunt pentru moment la chinul ce-l am de 2 luni , dar nu-mi pasa cat trebuie sa ma chinui sa revin la ziua de dinainte... Lipseste un Sobranie...dar e inlocuit de clasicul pachet alb cu castel... Dar totusi , care-i rostul la ceea ce simt? Care-i farmecul sa incerc sa scriu iar cand talentul mi-e mort pe traseul pana aici?
O senzatie de rahat... In care stau pe intuneric si-ascult melodiile pe care le ascultam atunci cand gandul in ziua asta mi-era doar la cum sa fiu originala cu o idee, cate biletele , poze , lumanari sa iau , sa caut un vin pe care scriu "te iubesc mult!", sa comand o pizza cu piept de pui , sa-mi caut o dantela draguta neagra ... Melodiile sunt aceleasi , sentimentele care le creeaza sunt la fel , insa tot ce s-a schimbat e leul , care acum doarme linsitit , fara sa-mi simta lipsa in timp ce imi e intors cu spatele, si nu in ultimul rand eu ... m-am schimbat incercand sa schimb lumea. Chiar fi fizic , nu mai sunt draguta-n dantela in timp ce astept rezultatul virusului care-mi schimba viata... O sa mor? "Daca innebunesc , ma mai iubesti ?"
Cat o sa rezist eu in toata povestea asta in care ma simt straina? Parca stau deoparte si vad o piesa de teatru regizata idiot cu un deznodamant fara sens. Stiu ce pot , stiu sa scriu cat am nevoie , stiu sa cant cat sa nu fiu afona , stiu sa am sentimente mai mult decat multi, dar in ritmul asta voi sfarsi curand , lasand nimic in urma , si voi fi uitata in doua saptamani dupa ce voi deveni ingrasamant natural pentru sol. Iubesc... cred. Dar se pare ca orice discutie n-are sens , din sutele de dialoguri pe care le-am avut in care spun ce-mi doresc , rezultatul zace la un metru de mine, in lumea viselor fara ca macar sa simta un gram de vina.
Maine intrebarea va fi " ce am facut iar? ce ai ?" Ce ar trebui sa raspund la asta? Ca nu esti ceea ce vreau , nu simt emotii cand te vad , nu am impulsul nici sa arunc cateva poze pe pereti si s-aprind lumanari de ziua asta a indragostitilor? Mi-e teama de a lua totul de la inceput , mi-e teama de singuratate ,si cel mai rau , mi-e teama sa nu mor... atat de devreme , atat de sec , si fara sens pentru nimeni. Dar cum sa mai continui?
Ma opresc sa-mi revars gandurile bolnave pe pagini virtuale, caci oricum monstrul meu nu traieste sub pat... El se hraneste in fiecare moment din mintea mea fara inteles...
Comentarii
Trimiteți un comentariu