Treceți la conținutul principal

2013

Cateva ore... Iar coform anului voi avea 24 de ani. N-am observat nici o clipa ca a trecut o primavara in care tata a inceput sa aibe probleme de sanatate  , o vara in care nu am avut timp nici sa respir , o toamna in care am inceput sa am eu probleme de santatate ( ca doar nu il las singur pe tata )  , si o iarna care  a trecut atat de rapid pe langa mine incat nu-mi vine sa cred ca in mai putin de 8 ore va fi 2014.
Ma bucur de faptul ca trece acest 2013 si suntem toti in viata , dupa toate problemele cu care am fost solicitati , as vrea sa am certitudinea ca asa va fi si sfarsitul anului viitor , insa cu tot ceea ce simt nu pot garanta asta.
In retrospectiva totusi , daca inceputul acestui an mi-a redat prezenta primei mele iubiri , restul anului a disparut fara urma , chiar atunci cand aveam nevoia cea mai mare de o vorba buna. E groaznic sa ai certitudinea ca mori in chinuri daca nu faci ceva cu viata ta , iar boala e mai bine de jumatate parte a mintii , care ar fi avut atata nevoie de o vorba din partea celui cu care mi-am impartit viata mai bine de 8-9 ani...  Dar orice lucru rau are si partea sa buna. Anii de liceu n-au fost in zadar , iar o parte din cei cu care tineam legatura mi-au devenit prieteni mai buni decat au fost vreodata altii. Le multumesc ca mi-au fost si imi sutn alaturi , la fel si celui cu care-mi impart viata de cativa ani buni , si altor oameni care imi sunt alaturi , trup si suflet. Am sa incerc ... sa traiesc la fel de bine si in anul care vine. Va doresc un an bun.. si sa nu regretati nimic din ceea ce nu se intampla.. Daca nu se intampla , n-a fost sa fie..
Sper sa nu fie ultimul lucru pe care-l scriu si pe care-l vor citi cei care raman...Dar totusi... Va multumesc pentru tot.. Ramas bun . 2013!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Prea departe

Am primit un mesaj din trecut... De un deceniu trecut. Unde greșeala cu trecutul purtau o conversație... Am înțeles azi ca disperarea indianului e pe departe de a se termina și e o chestiune de timp pana ma va amenință din nou spunându-i prezentului de complicație. Însă nu am de gând sa cedez de aceasta data, fie ce o fi. Nu vreau sa fiu tratata la fel ca și de parizianul trecutului meu. Orice aemintare ar exista, nu ma va îndupleca de aceasta data cât sa mai fac greșeli.. Îmi pare rău de tot ceea ce a fost și ca m-am lăsat dusa de val. Mi-aș dori doar ca prezentul sa ma dorească, măcar uneori cu ardoare, sa ma sărute pe gat și sa ma strângă în brate cu dorința carnala.. Vreau sa fiu dorita, dar nu obsedat. De as avea doar o dorința în lumea pe care o trăiesc ar fi ca printr-o minune, prezentul sa ma vrea la fel de mult ca alții care nu ma vor avea vreodată. Ar fi viata mea perfecta, însă acum, în căutarea perfecțiunii fac greșeli care ma vor putea costa liniștea... E așadar sexul mai ...

Arhitectura unui exil interior

Mă numesc Jolanda...  și trăiesc la granița dintre o precizie chirurgicală și o tăcere asurzitoare. ​De profesie sunt inginer de facilități critice – un titlu care sună ironic într-o lume în care singura facilitate cu adevărat critică, gândirea, se află în pragul colapsului. În fiecare zi, gestionez infrastructuri complexe și sisteme care nu au voie să dea greș, în timp ce totul în jurul meu pare să se prăbușească sub greutatea unei mediocrități triumfătoare. ​M-am săturat. M-am săturat de o lume care a devenit mai limitată și mai previzibilă decât ecranul unui telefon. Trăim într-o eră î n care tehnologia evoluează exponențial, în timp ce spiritul uman involuează spre grotesc. Este o epocă a deformităților, unde masele se amuză de urâțenia intelectuală și fizică, ridicând prostia la rang de spectacol, în timp ce profunzimea este privită cu suspiciune sau, mai rău, cu indiferență. ​În acest peisaj arid, a fi inteligent a devenit un blestem, o formă de nebunie solitară. Comunicar...

Oamenii‑Anotimpuri

Există un tip de liniște care se așază peste orașe exact când semafoarele încep să clipească mai des ca niște metronome obosite: o liniște care nu are nevoie de noapte ca să se facă simțită. E liniștea care se insinuează între două notificări, între două „am înțeles” și un „revin eu”, între un salut și ușa care se închide. În această liniște se coace, fără spectacol, singurătatea modernă: nu a celui izolat, ci a celui care trăiește în apropierea tuturor și în atingerea nimănui. Ne trezim din ce în ce mai des cu un fel de oboseală lucidă: corpul își face datoria, mintea bifurcă liste, dar undeva, într-un loc greu de numit, ceva încetinește. Nu e o tristețe stridentă, ci o uzură fină. Nu ține de vârstă, deși îi împrumută limbajul. Așa apare îmbătrânirea înainte de vreme: nu în riduri, ci în rezoluții emoționale coborâte, în viteze de reîncălzire tot mai mici, în ezitarea de a spune „îmi pasă” fără plasă de siguranță. Mă gândesc lucid la aceste lucruri intre monitoare... Există un spațiu...