Treceți la conținutul principal

Planta...

N-am scris demult , nu-mi lipseste ce-i drept , sa-mi arunc gandurile in timp ce fiecare miscare-mi e urmarita de oamenii care ar fi trebuit sa fie totul pentru mine , sa faca totul si sa fiu speciala oricum as fi aratat sau ce defecte as fi avut.
M-am schimbat. Si probabil in rau pentru multi dintre cei cu care-mi faceam veacul..sau pretindeau ca ma cunosc. M-am saturat de lumea care se invarte in jurul parului pubian ras de ieri... si de oameni pentru care fac totul si nimic nu mi-e recunoscut. Nu vreau laude , statui ori diplome la expozitie , insa n-am parte nici de recunostinta cuvenita... si-atunci ce? Sunt neam cu Isus? sa intorc si celalat obraz? Am o tehnica mai buna...
Atunci cand cineva arunca in tine cu pietre...tu arunca doar cu o floare... dar asigurate ca e in ghiveci!

Nu sunt proasta nimanui si nici nu sunt presul de la usa vietii celor care pretind ca m-au crescut frumos.. Au facut-o...m-au udat zi de zi ca pe o planta de birou...insa stii cum se zice...sa vorbesti cu plantele sa creasca frumos..sa le canti... iar vociile alaturi de care am crescut... mi-au facut dintii sa-mi creasca...Asa ca ce vina am eu ca sunt o planta..carnivora? Si crede-ma... proasta a murit... Nu vrei sa-mi pierd cumpatul acum!...
Etichete:

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Prea departe

Am primit un mesaj din trecut... De un deceniu trecut. Unde greșeala cu trecutul purtau o conversație... Am înțeles azi ca disperarea indianului e pe departe de a se termina și e o chestiune de timp pana ma va amenință din nou spunându-i prezentului de complicație. Însă nu am de gând sa cedez de aceasta data, fie ce o fi. Nu vreau sa fiu tratata la fel ca și de parizianul trecutului meu. Orice aemintare ar exista, nu ma va îndupleca de aceasta data cât sa mai fac greșeli.. Îmi pare rău de tot ceea ce a fost și ca m-am lăsat dusa de val. Mi-aș dori doar ca prezentul sa ma dorească, măcar uneori cu ardoare, sa ma sărute pe gat și sa ma strângă în brate cu dorința carnala.. Vreau sa fiu dorita, dar nu obsedat. De as avea doar o dorința în lumea pe care o trăiesc ar fi ca printr-o minune, prezentul sa ma vrea la fel de mult ca alții care nu ma vor avea vreodată. Ar fi viata mea perfecta, însă acum, în căutarea perfecțiunii fac greșeli care ma vor putea costa liniștea... E așadar sexul mai ...
Un comentariu
Citiți mai multe

Arhitectura unui exil interior

Mă numesc Jolanda...  și trăiesc la granița dintre o precizie chirurgicală și o tăcere asurzitoare. ​De profesie sunt inginer de facilități critice – un titlu care sună ironic într-o lume în care singura facilitate cu adevărat critică, gândirea, se află în pragul colapsului. În fiecare zi, gestionez infrastructuri complexe și sisteme care nu au voie să dea greș, în timp ce totul în jurul meu pare să se prăbușească sub greutatea unei mediocrități triumfătoare. ​M-am săturat. M-am săturat de o lume care a devenit mai limitată și mai previzibilă decât ecranul unui telefon. Trăim într-o eră î n care tehnologia evoluează exponențial, în timp ce spiritul uman involuează spre grotesc. Este o epocă a deformităților, unde masele se amuză de urâțenia intelectuală și fizică, ridicând prostia la rang de spectacol, în timp ce profunzimea este privită cu suspiciune sau, mai rău, cu indiferență. ​În acest peisaj arid, a fi inteligent a devenit un blestem, o formă de nebunie solitară. Comunicar...
5 comentarii
Citiți mai multe

Oamenii‑Anotimpuri

Există un tip de liniște care se așază peste orașe exact când semafoarele încep să clipească mai des ca niște metronome obosite: o liniște care nu are nevoie de noapte ca să se facă simțită. E liniștea care se insinuează între două notificări, între două „am înțeles” și un „revin eu”, între un salut și ușa care se închide. În această liniște se coace, fără spectacol, singurătatea modernă: nu a celui izolat, ci a celui care trăiește în apropierea tuturor și în atingerea nimănui. Ne trezim din ce în ce mai des cu un fel de oboseală lucidă: corpul își face datoria, mintea bifurcă liste, dar undeva, într-un loc greu de numit, ceva încetinește. Nu e o tristețe stridentă, ci o uzură fină. Nu ține de vârstă, deși îi împrumută limbajul. Așa apare îmbătrânirea înainte de vreme: nu în riduri, ci în rezoluții emoționale coborâte, în viteze de reîncălzire tot mai mici, în ezitarea de a spune „îmi pasă” fără plasă de siguranță. Mă gândesc lucid la aceste lucruri intre monitoare... Există un spațiu...
Un comentariu
Citiți mai multe