Treceți la conținutul principal

Cand vreau sa fiu eu...sunt!

Rad isteric de mine insami. Iti vine sa crezi?| E chiar relaxant tind sa te previn. Incearca , si daca vei si reusi vei trai pe propria piele momentul in  care esti pe deplin multumit de tine si cu tine insati. Imi savurez linistita cana de bere de pe masa , in timp ce rad ca o bezmetica prin camera urland versuri de la melodiile ce le ascult. ( acum e Call me maybe de la Carly Rae Jepsen ) Unele ma fac sa ma ridic de pe scaun si sa ma desfasor asa cum vreau , sa sar in sus de bucurie , sa dau din fund fara ca vreo pitipoanca mai beata sa imi critice felul de a ma misca. Indiferent de miscarile ce le fac , chiar daca nu sunt profesioniste pentru mine se numeste dans... si asta fac! Dansez singura-n camera mea cu geamul larg deschis in timp ce ploua in stilul acela specific de inceput de toamna , iar sunetul apei se imbina cu fantana mea din casa pe care am conectat-o la curent mai devreme. Am propria mea sursa de apa , izvorul meu si stilul meu de dans in timp ce cant asa cum stiu...
Imi place senzatia de piele de gaina , ma face sa simt ca e toamna , ca atunci cand totul moare in jurul meu , eu renasc si-mi incarc bateriile dupa luni intregi in care am facut ce au vrut ceilalti cat sa fie totul in regula , sa fiu fata buna si sa nu provoc vreo neplacere sau mai rau , un scandal. Eh... oricine are limite , asa ca a mea a cedat in timpul intinderii la nesfarsit cu presiune. Iata ca si nesfarsitul are sfarsit. Mi-e atat de bine aici , fiind eu insami si cand prin treacat ma vad in oglinda in timp ce verific daca s-a incalzit apa sa ma relaxez... ma iubesc. Imi place reflexia aceea din oglinda a fetei pe care nu am vazut-o demult, desi putin mai matura la chip , si mai dura... mi-era atat de dor de privirea inocenta , ochii mari si nu in ultimul rand de topaielile prin casa in timp ce cant din toti rarunchii.
M-a bufnit rasul in timp ce incercam sa stapanesc spuma berii in cana reumpluta... nici asta nu facusem demult.Nu e rafinat pentru o fata sa bea bere apai sa mai soarba si din spuma...Dar daca de cele mai multe ori fac orice ca in jurul meu sa fie pace , fericire si liniste, azi nu fac parte din rangul Papei....azi sunt un Hitler mic si egoist... Si-mi place! La nebunie!!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Prea departe

Am primit un mesaj din trecut... De un deceniu trecut. Unde greșeala cu trecutul purtau o conversație... Am înțeles azi ca disperarea indianului e pe departe de a se termina și e o chestiune de timp pana ma va amenință din nou spunându-i prezentului de complicație. Însă nu am de gând sa cedez de aceasta data, fie ce o fi. Nu vreau sa fiu tratata la fel ca și de parizianul trecutului meu. Orice aemintare ar exista, nu ma va îndupleca de aceasta data cât sa mai fac greșeli.. Îmi pare rău de tot ceea ce a fost și ca m-am lăsat dusa de val. Mi-aș dori doar ca prezentul sa ma dorească, măcar uneori cu ardoare, sa ma sărute pe gat și sa ma strângă în brate cu dorința carnala.. Vreau sa fiu dorita, dar nu obsedat. De as avea doar o dorința în lumea pe care o trăiesc ar fi ca printr-o minune, prezentul sa ma vrea la fel de mult ca alții care nu ma vor avea vreodată. Ar fi viata mea perfecta, însă acum, în căutarea perfecțiunii fac greșeli care ma vor putea costa liniștea... E așadar sexul mai ...

Arhitectura unui exil interior

Mă numesc Jolanda...  și trăiesc la granița dintre o precizie chirurgicală și o tăcere asurzitoare. ​De profesie sunt inginer de facilități critice – un titlu care sună ironic într-o lume în care singura facilitate cu adevărat critică, gândirea, se află în pragul colapsului. În fiecare zi, gestionez infrastructuri complexe și sisteme care nu au voie să dea greș, în timp ce totul în jurul meu pare să se prăbușească sub greutatea unei mediocrități triumfătoare. ​M-am săturat. M-am săturat de o lume care a devenit mai limitată și mai previzibilă decât ecranul unui telefon. Trăim într-o eră î n care tehnologia evoluează exponențial, în timp ce spiritul uman involuează spre grotesc. Este o epocă a deformităților, unde masele se amuză de urâțenia intelectuală și fizică, ridicând prostia la rang de spectacol, în timp ce profunzimea este privită cu suspiciune sau, mai rău, cu indiferență. ​În acest peisaj arid, a fi inteligent a devenit un blestem, o formă de nebunie solitară. Comunicar...

Oamenii‑Anotimpuri

Există un tip de liniște care se așază peste orașe exact când semafoarele încep să clipească mai des ca niște metronome obosite: o liniște care nu are nevoie de noapte ca să se facă simțită. E liniștea care se insinuează între două notificări, între două „am înțeles” și un „revin eu”, între un salut și ușa care se închide. În această liniște se coace, fără spectacol, singurătatea modernă: nu a celui izolat, ci a celui care trăiește în apropierea tuturor și în atingerea nimănui. Ne trezim din ce în ce mai des cu un fel de oboseală lucidă: corpul își face datoria, mintea bifurcă liste, dar undeva, într-un loc greu de numit, ceva încetinește. Nu e o tristețe stridentă, ci o uzură fină. Nu ține de vârstă, deși îi împrumută limbajul. Așa apare îmbătrânirea înainte de vreme: nu în riduri, ci în rezoluții emoționale coborâte, în viteze de reîncălzire tot mai mici, în ezitarea de a spune „îmi pasă” fără plasă de siguranță. Mă gândesc lucid la aceste lucruri intre monitoare... Există un spațiu...