Există un tip de liniște care se așază peste orașe exact când semafoarele încep să clipească mai des ca niște metronome obosite: o liniște care nu are nevoie de noapte ca să se facă simțită. E liniștea care se insinuează între două notificări, între două „am înțeles” și un „revin eu”, între un salut și ușa care se închide. În această liniște se coace, fără spectacol, singurătatea modernă: nu a celui izolat, ci a celui care trăiește în apropierea tuturor și în atingerea nimănui. Ne trezim din ce în ce mai des cu un fel de oboseală lucidă: corpul își face datoria, mintea bifurcă liste, dar undeva, într-un loc greu de numit, ceva încetinește. Nu e o tristețe stridentă, ci o uzură fină. Nu ține de vârstă, deși îi împrumută limbajul. Așa apare îmbătrânirea înainte de vreme: nu în riduri, ci în rezoluții emoționale coborâte, în viteze de reîncălzire tot mai mici, în ezitarea de a spune „îmi pasă” fără plasă de siguranță. Mă gândesc lucid la aceste lucruri intre monitoare... Există un spațiu...
Nu ne-am născut să stingem incendii de facturi și să numărăm zilele ca pe niște monede fără valoare. Ne-am născut să fim iarba care nu întreabă pe cine sprijină, ci doar crește, într-o încăpățânare verde pe care nimeni nu i-o poate lua. Când pășești desculț, pământul nu îți judecă pașii, te primește ca pe un dor vechi, uitat într-un sertar al sufletului. Sub tălpi, viața are o voce, un murmur ascuns, ca și cum planeta întreagă ți-ar respira numele. Ar trebui să stăm mai des jos, în pulberea liniștită a zilei, lăsând cerul să cadă peste noi ca o pătură subțire de lumină. Să ne odihnim coastele pe pământul care ne-a crescut, și să lăsăm gândurile grele să se topească în norii care nu cer nimic în schimb. Ții minte? Când vedeam un avion, îi dăruiam o dorință — ușoară ca un fir de păpădie, încredințată cerului ca unui frate mai mare. Eram copii, și pentru noi fiecare urmă albă era o șansă, un drum spre ceva ce nu avea nevoie de explicații. Acum cerul e plin de avioane, atât de plin că p...